P.S..


Am postat piesa muzicala deunăzi, cand am intrat in mall… Caci mereu imi zgandare timpanele, acel zgomot de fond din interiorul sau, mult prea spatios pentru bietele cantece de la radio-mall, pierdute-n vanzoleala reducerilor de preturi…. Ca sa-mi creez cat de cat un confort, cu castile cuminti, lipite de pavilioane – si fara a-mi mai lasa creierul crosetat in plus, si de anunturile online de la fiecare pas sau final de volte infinite – am uzitat blogul.

🙂 Ca tehnologia nu este prietena mea, nu-i o noutate. Ca am stat pironita langa o coloana, cu ochii ingusti si rosii, ca sa butonez telefonul, iar nu mai trebuie sa adaug. Cert e ca am reusit in final, astfel ca, m-am culturalizat o ora la trap consumerist, cu piesa pe repeat. Asa cum m-am bucurat de ea si acum cinci ani, in cadrul festivalului sanremez…

E ciudat cum unele lucruri raman peste timp, scrijelind aceleasi emotii, desirand aceleasi povesti… Fractali roz-purpurii…

Imi suna in urechi – Nu poti merge in viata singur… fericirea se imparte cu cineva…

Cum de tot ajungem sa ne pierdem in lucruri marunte, uitand esentialul?

Și dacă ramuri…


Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.    (M.Eminescu)

😊 Mă mir cum de astăzi nu e sărbătoare legală, astfel încât națiunea sa stea acasă, în liniște, ca să citească poeziile eminesciene. Poate c-ar ploua cu La mulți ani-
uri și alte urări luminoase, dar mă gândesc că oamenii ar putea avea totuși, și un mic răgaz de meditație. Căci e nevoie să te oprești puțin din iureșul vremii și al zilei, ca să-i poți aprofunda versurile...

Și dacă lumea ar deveni mai bună și mai empatică? 
Și dacă ar striga vorbele Pot/ Vreau/ Nu sunt prea obosit/  Nu mă las călcat în picioare...? În loc să tacă sub povara  unei societăți robotizate...
Și dacă am înțelege că d-zeu lucrează prin oameni? Și astfel ne păstrează sufletul curat?
Și dacă iubirea ar sclipi pe buzele tuturor?
Ce-am fi? 😊

Când afară…


Cand afară e soare si vântul îmi adie moale si răcoritor peste tâmple, inima îmi cântă de bucurie. N-as putea nici în ruptul capului să fiu mohorâtă. La fel si când afară zăpada se asterne albă, iar aerul ei tare mă zoreste la pas. Am o imensă bucurie în suflet, ce de fiecare dată îmi zburătăceste stolurile negre de prin mansardă.

E adevărat că soarele poate să mă pârjolească până la os, vântul sa-mi ia scalpul, iar zăpada flescăita să mă stropșeasca-n tatuaje pană peste ochi. 🙂 Insă nu văd nicio clipă flexiunile astea. Cum în general, nu pot vedea partea goală din paharul pe jumătate plin. Solară si pozitivă, privesc inainte… si drept, chiar de mă clatină ceața. 😀

Cum ar putea sufletul sa imbătrânească în iubire? Cu atâtea văluri ce-l infășoară, în atâtea forme de manifestare, atâtea stări pudrate-n fericire? Cum ar putea sa se usuce întunecat si plictisit? Nu cred că are cum…

Când afară e vreme rea, găsim in noi rădăcini ce cresc liane către timpurile bune, către soare si frumusete, spre inalt. Si stiu că nimic dinafară nu le poate opri…

Fie!…


Daca vreodata ceva te face sa iti pleci capul in fata furtunii, / O faci, nu ca sa fii ingenunchiat de durere / Ci mangaiat de iubirea divina salvatoare. / Ana Maria Ducuta

Suntem adevarate torțe de energie, cand mai mici, cand mai mari, asezate concentric in jurul scânteii divine. Acel licăr de viata ce ne tine de cald pe tot parcursul drumului nostru pamantean.

Suflul prin care nu ne diferentiem prea mult de celelalte vietuitoare, oricat de superioare ne-am crede noi, ca fiinte, ca entitati energetice… Putem invata de la ele smerenia? Asta-i rolul furtunii din vietile noastre. Ne incovoaie pana la iubirea divina, ca sa ne putem detasa de imaginea invatata si formata despre sine. Sa putem intelege ca viata curge-n noi, asemeni lor, celorlalte fiinte, si nu avem decat o singura obligatie: s-o respectam. S-o lasam sa curga, asa cum urmeaza…

Suntem fire de nisip pe plaja Universului. Cum am putea tine piept imensitatii valurilor sale? Doar cunoscandu-ne bine locul si insirandu-ne fir cu fir in oceanul de iubire… Restul…

Noi avem grija de iubirea noastra, iar de restul se ocupa Universul

Inălțimi


Photos: Istvan Grepaly – facebook

In cadrul ciudateniilor planetei care-mi curg prezentul, nu prea mi se inghesuie noi dorinte, printre neuronii aferenti inceputului de an. Creierul meu pare ca se fixeaza intr-un timp de, cu totul si cu totul, alta dinamica… In van… Realitatea continua sa-si strige grozaviile pe stratul meu de interferenta vibrationala.

Astfel incat, suavul meu creier se infasoara-n vise ce urca albul curat al muntelui, acolo unde aerul se rarefiaza… si fiintele…pasind pe poteci inguste…Acolo unde zbaterile de aripi picteaza povesti de viata in aburul inalt… Unde piscuri silentioase… Daa!…

Ce-ar fi sa ma alatur si eu temerarilor Asociatiei Alpina din Brasov, si traseelor ei montane? Stiu ca ar fi o trecere considerabila de la ascutimea pasilor mei din papucii de balet, la urcusul in bocancii cu parazapezi nemuritoare… Necesita ce-i drept, un oarecare antrenament, o pregatire de escaladare – ca sa urci intai colina, monticul si-apoi sa poti continua cu muntele… daca reusesti sa-i treci de poale 🙂 … Dar, ar fi doar o bizarerie, de altfel, in ton cu tot ce se intampla in jurul meu – tot despre care nici nu-mi place sa scriu sau sa citesc… Daca se rascolesc societatile, cultura, educatia eţétera, eţétera… eu de ce nu m-as mobiliza cu josul in sus, spre crestele alpine? 😀

Tare mi-ar placea sa-mi iau anul acesta harnașament montanistic si sa incep cutreieratul padurilor, cu poteci si stanci bine alese – ca nu cumva sa-mi sara articulatiile din jănunții nevalsati 😀 – ca o capra neagra, pe care sa mi-o fac prietena, iubind Natura si respirand-o prin plamanii ei verzi… Wish me luck! 😀

Caci, sa pot avea ocazia de a-i admira cu ochiul liber splendorile, de a simti cum isi picura-n sufletul meu frumusetile-i tacute, ar fi mai mult decat noroc si bucurie. Ar fi ca un dar divin, un har ce mi-ar lasa-n urma nedumeririle si necazurile vremii si mi-ar da senzatia de viu si de viata mai nobila.

Ninge


…In sfarsit! Iarna isi flutura mantia alba peste orasul tomnatic de la poalele Tampei. Cam grea insa si plina de apa, zapada cea adevarata, stralucitoare, domneste in sfarsit, peste tot in aer! Picura pe retina emotii de bucurie, umple plamanii cu oxigenul din vazduh, indeamna la pasi jucausi si urme de botine imblanite…

O prietena draga si multitalentata scrie o poezie… printre tablouri pictate, clape de pian strabatute de fioruri muzicale, printre jucariile si raspunsurile la de ce? – urile fiului sau, printre toate lucrurile pe care le face o sotie gospodina, si o profesoara la Conservator, ea gaseste timp si pentru fiorul unui:

Vis de iarnă…

Dimineti atat de albe… încât ne dor… / Pene de ingeri zglobii ce se-alearga-ntr-un nor, / Rece si cald si mereu tot mai alb, / Vis de ianuarie impachetat intr-un psalm. / Zapezi care plang calm cu-amintiri, / Aburi de iubire ce plutesc cand respiri, / Sărutări de copil pe obraji colorati, / Bulgari de zahar prin copaci agățați. / Tone de stele presărate din cer / In cel mai salbatic roi efemer, / Mii de cristale ce parca s-au rupt / Din candelabrele cerului mut, / Pentru-a ne da din albul cel sfant / Ce doar prin zapezi il primim pe carpamant. – Lioara Popa

Multumesc, Lioara! Ai scris cu gandurile mele… Raman doar Sunetele de fildes mecatronic sa-mi mai rascoleasca putin inima, pana la tremur lucitor de pleoape… 🙂

Pasi insoriti


A venit primavara de Revelion! Nu e minunat? Pasarelele incep sa se sfadeasca de dimineata. La pranz, soarele straluceste vesel, incalzind strazile orasului, strabatut de plimbaretii inceputului de an. Poti sa scoti fularul de la gat si sa te asezi pe o banca, in imbratisarile lui…

Privesti cerul limpede, de un albastru neverosimil. In linistea vazduhului, troneaza copacii goi cu ramasite de frunze vechi, ici-colo. Ti-e teama sa recunosti ca totul e ciudat. Nu gasesti sa pui acoladele timpului trecut, desi scormonesti adanc in sertarele mintii tale…

Scoti doar obrajii rosii de pe vremuri, razand gerului si picurand broboane pe manusile de lana. Manusi, ce se lasau vesnic cautate in zapada. In tandem cu caciula asortata, care nici ea nu ti-a fost vreodata, vreo prietena adevarata. Zambesti la scrasnetul sinelor de pe omat, cu tine vibrand pe sanie, ”Dii, calutule! tati, ma trantesti? acuma!… Asta, cu mult inainte de a vibra direct pe neaua, inca alba, in amestecul de brate tinere, dornice si vesele…

Ei, hai ca si acum e frumos, e soare!… Vibrezi de speranta, de dragoste, de grija pentru dragii tai, ca sa le fie bine. Lansezi in eter noian de ganduri bune, praf de diamante ce va sa cada inapoi peste tine, peste cel de langa tine, si cerc dupa cerc tot mai mare, peste intreg pamantul… Vibrezi odata cu natura, care nu se intreaba ce va sa fie maine. Tanjesti dupa ea, cea de altadata, dar inveti azi, s-o vezi cu recunostinta, asa cum e. Poate mai buna si mai frumoasa…

Tragi adanc in piept aerul de-afara – vitregit cumva de fumul petardelor si artificiilor – si-ti continui pasii in soare… Simti cum te impresoara inceputul promitator…

De Anul Nou


🙂 WordPress-ul are grija sa-mi arate ca am publicat – de cand am inceput blogul si pana azi – 365 de postari. Adica, un scris navalnic si intens, cat pentru un an intreg, pe parcursul a noua ani… Am avut ceva terapii de desfasurat prin scris, se pare! 🙂 …Mai tinusem inainte unul, pe Blogspot, dar scurt, numai pentru vreo zece luni, dupa care l-am sters, in virtutea inutilitatii sale. Ma gandeam ca daca nu exersez vreo tehnica literara, daca nu scriu promotional cu rezultate financiare, daca nu incit la conversatii, de ce as scrie-n el doar asa, ca sa ma aflu-n treaba? Si l-am sters, simplu si fara regrete…

Ma bucur insa, ca acesta a rezistat intemperiilor mele scriitoricesti si pot acum, sa urez de Anul Nou…

De-am putea sterge cu un click si timpul din viata noastra, cu experientele care nu ne convin, n-ar fi grozav?! Poate ca ar fi mai simplu si usor, dar nu neaparat mai bine, fiindca se spune ca nu ne-am mai invata lectiile de la viata. Si cum altfel sa crestem spiritual?…

Prin urmare, ma bucur ca blogul a rezistat in timp, si pot astfel sa urez de Anul Nou, celor care trec pe-aici – oamenilor de suflet carora le sunt extrem de recunoscatoare ca citesc gandurile mele – sa se bucure de toate bune, multe si frumoase, pe care Anul trebuie ca le aduce…

Mi-as dori ca 2021 sa ne aduca tuturor Iubire… – Si intelegere, aud cum sopteste vocea mea de peste umar. Sigur ca, acolo unde este iubire, exista in primul rand intelegere. De fapt, cred ca sunt doua lucruri care se contin unul pe altul. Nu-l poti iubi cu adevarat pe celalalt, daca nu-l intelegi, si nici nu-l poti intelege realmente, daca nu ai descoperit in tine iubirea, acea caldura emotionala, acea bucurie si recunostinta pentru tot ce este viu in tine si in jurul tau. Iubirea pentru viata si intreaga natura inconjuratoare care sta la baza gandurilor noastre atunci cand suntem sanatos conectati la esenta noastra divina. Acea cantitate de energie pozitiva care ne salta pe straturi superioare de Univers, care exista mereu in noi, si trebuie doar s-o gasim si sa ramanem pe frecventa ei. Astfel incat, orice gand negativ – de frustrare, invidie, de stres sau neputinta si tristete, opusurile ei firesti, de energie – sa nu ajunga sa ne domine mintea si corpul…

😀 Da, unii oameni se schimba mai lent, spre deloc, cum sunt eu cu vorbaria mea filozofica. M-ar bate gandul, anul asta care vine, sa fac un curs de scriere, curs pe care tocmai l-am vazut promovat la BookMedia. Mi-as dori sa pot scrie si eu candva o carte, Dragostea in vremea pandemiei si sa ma joc putin cu sensurile, planurile si gandurile mele… Pana una alta, s-o traiesc…

Si sa traim cu totii un An Nou, plin de bucurii, sanatate si belsug, un an mai bun in toate!

La multi ani! 2021 Bine-ai venit! 🙂

Fila de Craciun


Afara, cerul curge stropi marunti, ce sfichiuiesc obrajii. Pasarelele, care dis de dimineata isi lansau trilurile printre crengutele despuiate, au amutit si ele, planse. Nimeni pe drum, nici Mosu’ pe acoperis, nici colindatorii modernizati cu aparatura de nunta. E fiecare-n casa lui, in fata bradului, sau a televizorului, in spatele geamului, sau al mastii… Stai! A inceput sa ninga pudrat, mai apoi cu fulgi mari, albi si pufosi. Natura mea draga, e ca altadata!…

...In casa, nucile cu cozonaci s-au alineat cumva regulilor de trai din aceste vremuri si n-au mai avut gustul lor specific – laptele fara lactoza, cu un plus de coaja de portocala, fac intr-adevar diferenta, pentru niste papile gustative ancorate in pretentii culinare, de artist… 😀 Ce Automatism!… In schimb, doua turtite dulci si vesele au razbit timpul, de duminica incoace, rezistand coltilor hulpavi, si se expun acum, faloase, pe o crenguta de brad…

...Imi amintesc de vremurile in care citeam, chiar si de Craciun, contempland bradul frumos impodobit si parfumat… Mi-e ciuda pe ochii mei tot mai galesi, care fara lentile fermecate si veioza mirifica nu mai vor sa-si faca datoria… Degeaba mi-l prezinta Mircea Cartarescu pe Milan Kundera, intr-un clip promotional al cartilor de daruit… Am completat deja doua cadouri cu volume de alta factura: Fericirea incepe azi de J.McGuire – de ce n-ar incepe, si de ce nu in fiecare zi de azi!? – precum si Inteligenta Materiei de D.C.Dulcan – ca sa mai ia si Sadhguru o pauza binemeritata de sarbatori, din pozitia lui de semi Lotus, cu vant firav in albeata barbii… 🙂

...Ma gandesc la bunatatea omului, atunci cand se conecteaza la sufletul sau… nu la internet… Cand si-l descopera plin de iubire si esenta divina, astfel incat o emana prin toti porii, toate gesturile sale. Iubirea atrage si apropie oamenii, prin daruire, caldura emotiilor, a starilor de bine, cu mai multa incredere in ei, intre ei si in viata. Distanta ii ingheata intr-un individualism ciudat, paranoic, promotor al dorului cibernetic si de suprafata… – Ti se pare, draga, Mosu’ poate sa vina prin Glovo si conturile bancare!! Si iubirea?…

... Sa ne fie bine, oameni buni… sarbatorile pline de iubire si bucurii… gandurile, in razele divine si-n speranta!… Sa ne fie mintea limpede, ocrotitoare… Casa, casa/Masa, masa! S-avem sanatate si spor in toate!

Pași înșirați


Usa se deschide si sala de balet se revarsa peste mine. Spatioasa, cu oglinzi luminoase, cu barele ei duble de sustinere din fata oglinzilor, cu linoleumul ei moale de pe podeaua, pe care papucii clasici de balet vibreaza usor in sunetele muzicii… Poti auzi orice fel de muzica, pasii lor o vor impleti minutios, cu sarg, cu drag, cu patos… Din sertarele creierului ma inunda clapele pianului, albe si dantelate, cu franturi de studii de balet, menuete, valsuri line, polci frenetice… Variatii ale sufletului descatusat… Taceri intense, transformari… – Stii, m-am gandit: nu vreau sa renunt la balet. Imi face bine… Si o suvita indrazneata-i zboara peste tample juvenile, scotand la iveala doua pete trandafirii in obraji, si cativa stropi muncitori pe frunte… Azi, sunetele pianului extind picaturi pietruite… – Desigur, daca spiritul tau se regaseste in gratia dansului, cine te-ar putea opri? Doar tu-ti construiesti viitorul, asa cum iti dicteaza inima!… Omul este mai presus decat necesitatile sale fiziologice, si in jurul esentei sale divine, si-a creat intotdeauna un joc al sau de supravietuire… – Prea multa filozofie, lasa lucrurile sa vina de la sine! Si vocea grava de peste umar ma imbratiseaza cald… Cu un clic metalic, usa salii de balet se inchide in urma mea. Afara, ma impresoara un aer tare de – nici nu stiu – toamna tarzie, iarna timpurie sau primavara anticipata a unui calendar confuz. Prefer simplu, sa fie numai aerul proaspat, tras cu nesat in piept… Sinele meu curge lucruri minunate…