O privire alba


 

ramtigleCine s-ar fi gandit ca intr-o zi si o noapte de primavara, omatul va deveni plapuma groasa peste case? Sunt ele reci si bantuite de o dragoste stranie, poate mai putin contopita cu cea divina. Dar si asa, nu mi se pare just ca timpul sa paseasca inapoi…

N-as vrea sa fac prea mult caz cu ninsoarea de-afara. Caci se pot gasi clipe senine si in cele mai intunecate situatii, darmite intr-un decor de iarna primavaratica. Sau primavara iernoasa 🙂 Albul sau, mi-ar putea parea chiar fabulos. Prilej de meditatie si filozofie…

Insa, o privelistea uluitoare mi s-a deschis cu aceasta ocazie, la fereastra salii de balet… Care sala, are o constructie originala: foarte spatioasa si functionala pe interior, iar pe exterior… Dar pentru ce ar fi interesant exteriorul salii de balet, din moment ce se lucreaza inauntrul ei? Si se lucreaza intens…

Mi-am aruncat o privire pe geam, de dimineata…Pe una dintre cararile stramte si inzapezite, se intorcea spre biserica, o adolescenta ganditoare, cu pasul apasat. In urma ei, se distanta tot mai mult, fratele sau mai mic – am dedus eu, dupa statura, gestica si imbracamintea lui. Cu manusile lovea un partener imaginar. Se duela cu acesta spulberand zapada de pe morminte…

Si imaginea ramasa pe retina, m-a agatat si mai mult de ideea ca viata merge inainte. Ca cei care o imbratiseaza – indiferent de timpuri – e bine s-o constientizeze cat mai mult, umplandu-si inimile de bucuria ei simpla… Ca intotdeauna cineva, cumva, poate fi mai vitregit de soarta decat tine. Si poti cauta picuri de senin in propria ta viata, daruindu-i si inmultindu-i… Ca viata e frumoasa.

 

 

 

ensa cred ca asta e defapt astenia de primavara.

 

 

 

 

Reclame

Catre cer


Stiu ca noi, oamenii suntem multi si rai. Poate prea multi si prea rai, astfel incat nu ne mai rabda pamantul, cum ar fi spus bunica mea odinioara…Dar florile ce vina au? As fi vrut sa scriu o scrisoare catre cer. Sa-l intreb, de ce-a lasat mugurii sa plezneasca-n soarele sau ocrotitor, din miez de primavara?

Au scos capetele increzatori, ca niste copii curati, jucausi, in straie de petale suav parfumate…

Ah, cerule, cum ai cernut tu norii puhavi cu fulgi de gheata peste bratele lor intinse spre tine! Le-ai culcat la pamant… Plang stresinile acum, confuze. Caci iarna si-ar fi strans demult poalele, cojoacele si nici c-ar mai fi ramas vreo clipa la …

Am o lacrima fierbinte pentru magnolia intarziata-n floare. Nu indraznesc s-o privesc, s-o tulbur mai mult decat este ea, sub greutatea spumei tale ceresti. Va incerca fara rost sa-si resusciteze ramurile. Nu stie ca e compromisa…

Poate ca bunica ar fi avut dreaptate sa ne fi intors fata de la d-zeu… Dar florile, ce vina au?… Ninge cu tristete, afara, in aprilie…

 

Aptitudini de primavara


– Ce cititi? – ma intreaba dupa ora, o doamna de la pilates, ridicand carticica de pe masa. – Aa, despre fericire! – si-mi zambeste larg, cu toata bucuria ei dobandita la sedinta. Si ea citeste carti pozitive, dar numai cand are timp liber, intrucat acesta ii cam lipseste, cu toate ca e pensionara. Unii oameni sunt mai dinamici, asa, si profita de tot ce le iese in cale… – Stiu care le e secretul: se axeaza pe prezent…

Contaminata cu elanul ei, nu i-am mai spus ca acea carticica era de fapt, un suport improvizat pentru plicul cu cd, luat in graba la pilates. Imi place sa citesc din ea, un strop de psihologie practica, daca am ragaz de stat in parc. Si mai ales, daca nu bate crivatul taios ca astazi, miercurea de primavara…

Avea dreptate. E important sa nu lasi gandurile sa te biciuiasca, nici spre trecut – ca doar ce rost mai are sa scobesti in rana. Si nici spre un viitor nesigur si de aceea sumbru. Pentru ca ele genereaza sentimente ce-ti pot distorsiona realitatea si automat actiunile sau functiile organismului.

E bine sa iei gandirea ca pe o aptitudine, care lucreaza pentru tine din interior spre exterior, in favoarea sau impotriva ta. Toate schemele mentale, convingerile, obiceiurile, sunt create de tine. In functie de o gramada de lucruri, vise, experiente, trairi, situatii, introiectii din copilarie, bla,bla,bla…

Astfel ca putem fi captivii propriilor noastre sisteme de ganduri, anulandu-ne singuri starile naturale de bine, si functiile sanatoase ale organismului…

Adica, nu-ti foloseste foarte tare sa vii la pilates, iar in timpul abdomenelor – pe care le faci automat dupa o oarecare continuitate – sa te gandesti ca n-ai cumparat leusteanul pentru ciorba sau ca ti-a ramas mapa nefinisata pe birou. Cat ai de plata la intretinere sau ce doina sa-i mai canti iubirii tale pe-nserat… Si, mai degraba sa te concentrezi pe fibra ce se intinde si se fortifica in armonie cu respiratia si oxigenarea creierului…

Cu siguranta acesta-i motivul pentru care se asculta muzica, se citeste o carte, se vizioneaza un film, spectacol… fara ca mintea sa zboare aiurea-n tramvai. Ca sa te detasezi de gandurile corozive, intru starile benefice si fericire…

Insa cum as putea fi eu, prezenta, in gheata vantului de-afara? Cu faldurile-i zdrobitoare la urechi si fluierandu-mi acut pe sira spinarii? Cu toata splendoarea muzicii din urechi, nu aud decat injuriile mintii mele descarnate la adresa celui uragan ploios…. 🙂 poate, dac-as sti vreo poezie…

 

 

 

 

 

 

 

Timp de floare


20170416_165500Celui ce ştie să aştepte, timpul îi deschide porţile… Raiului…

Da, rabdarea este semnul maturitatii. Tare m-as bucura ca magnolia – pe care o astept eu cu rabdare de ceva vreme – sa-si arunce petalele-n soare, in locul vantului de-acum, taios si rece…

Poate in Duminica Tomii, soarele isi va pune straie de sarbatoare si odata cu el, toate florile de sub poalele Tampei… Iar Junii vor impodobi cu ele capestrele cailor pentru parada…

Sa ne fie soare-n suflet – daca primavara ne e mai putin darnica – si mai  bine sa ne daruim timpului, ca poate stie el, ce stie!… 🙂

 

Paste fericit!


S-aveti…! Sa fiti buni si luminosi, sa-l petreceti in tihna!

De multi ani, Zefirelli imi spune o poveste pascala ce-mi unge sufletul cu mir artistic… Nici nu mai stiu de cand. De pe vremea casetelor video, cand era proaspat eiberata din tabuuri, si duios fragmentata in episoade tv…

De fiecare data are acelasi impact asupra mea. Cu regia, imaginile, interpretarea actorilor si replicile alese. Reuseste sa ma rascoleasca uneori, mai abitir decat orice slujba religioasa…

Alteori o lacrima, unita cu o picatura de ceara, in noapte, pe langa multimea de luminite de pe strada, imi sopteste Hristos a inviat!…

Adevarat a inviat!

Mrs. Teapot


Mi-ar fi placut sa cunosc mestesugul olaritului. Sa iasa din mainile mele frumuseti practice, obiecte cu care sa-mi decorez casa, sau podul mai degraba, daca l-as avea. Sa-mi zboare gandul si sa-l prind ij amintire cu fiecare vaza, ulcior, cana, strachina, ceainic sau mai stiu eu ce figurina construita…

Nu stiu sa plamadesc decat aluatul de cozonac, si acela din an in Pasti. Adica exact de Craciun si de Pasti, cand explodez bucataria in ritualuri cu miros de cozonac. Mai fac semilune cu nuca, mai ornez salata de biof… Dar asta nu inseamna ca am vreo dexteritate digitala aparte. Bratele mele sunt de-a dreptul crengi si in niciun caz de magnolie 🙂

Imi place sa privesc cum se invarte lutul si prinde forme sub mainile iscusite. E o intreaga stiinta acolo, si tehnica de lucru. Cred ca trebuie sa simti in varful degetelor cat de moale si cat de umed se modeleaza mai bine materialul. Si sa pui suflet, ca-n orice creatie de frumos… Joaca, relaxare…

Si cate povesti frumoase ar curge un ceainic!…

Cu muzica pe geana


Nu m-am gandit vreodata ca voi fi pe punctul de a adormi la un concert filarmonic… ca in seara asta. Si inca la Ein Deutches Requiem de Brahms, cu dragostea mea speciala din second movement

Am plecat vioaie spre concert. M-am asezat in primul rand, ca sa ma invaluie sunetele si vibratiile mai bine. Insa… Inca de la inceput, un fotograf a forjat aparatul sau imortalizator in fata mea. Apoi in dreapta, in spate, pe laterale, pana cand un muzician de la contrabas, i-a facut semn sa se aseze…

Abia cand acesta s-a potolit intr-un final, am sesizat lentoarea dirijorului. Care extrem de… matur, a intins recviemul cu vreo douazeci de minute mai mult decat a vrut compozitorul… Mi-a fost teama c-o sa-mi cada pleoapele pe jos, si mandibula, iar in coltul gurii o sa-mi sclipeasca o lacrima de varsta a treia… bis…

Fara sa fiu specialista, stiu ca muzica nu mai are acelasi efect, daca nu se interpreteaza corect partitura, tinand cont de notificatiile compozitorului. Astfel ca bagheta dirijorului poate fi magica sau… sedativa. Intelegerea dirijorului vizavi de compozitor, ar avea aceeasi importanta ca intelegerea traducatorului pentru autorul unei carti.

Am creat odata o coregrafie pe una dintre uverturile lui Rossini. Care se stie ca isi compunea muzica intr-o viteza uluitoare – si uneori atat de imprastiat incat servitorul sau abia daca-i putea strange lucrarile si tine socoteala… Ritmul sau a si fost ceea ce m-a inspirat. Era vorba de uvertura operei Cotofana hoata.

Cand am sugerat dirijorului sa conduca orchestra mai lent pe anumite masuri – pentru ca balerinii sa-si poata incadra miscarea mai bine pe muzica – m-a privit mirat. – Cioe, e Rossini, piu lento di cosi non si puo!  Si intr-adevar, cand am ascultat varianta lenta… Isi pierduse tot farmecul…

Nu prea merge sa asculti Rossini in tempo de Bach, sau vreun adagio de Albinoni in tempoul lui Paganini. Se intra usor in alte sfere de intelegere…

Muzica inseamna magie. Un farmec care, pe cat de greu se construieste, pe atat de usor se poate evapora…

 

 

 

La ceas de subseara


Se spune ca ideile nu apartin cuiva anume. Ele exista de fapt in univers, fiind atrase doar de mintile potrivite pentru dezvoltarea lor. Asemeni semintelor care rodesc in pamant. Daca le va fi prielnic acest chenar de viata in care-au poposit, viitoarea planta va creste verde, plina de seva si infloritoare. Daca nu le va prii, va fi fiind totul ca si cum n-ar fi fost nimic…

Asa ma gandesc eu cateodata, la ceas de subseara, dupa o zi de munca… De-mi vine sa ma rostogolesc de sub glastra din fereastra, pana-n mijlocul universului. Si sa ma intreb cu craniul inceet asezat pe moale: ”a fi”…? Sau… a etira  pletele-n vantul visului…?

E senzatia aceea dulce-amara, de munca implinita cu oaresce carente. Atunci cand te doare fiecare centimetru de carne de pe tine. Si pana sa vezi cat, si daca mai merita efortul, simti cum te ia cea mai mare fericire de pe lume… somnul. Ce bine e sa dormi!… Dar sa dormi ca un nou-nascut in leagăn, senin si fara sa te mai intrebi a doua zi, ce-ar fi daca…

Sa ma trezesc direct la Radio Romania Cultural vorbind despre balet. Acela de calitate care exista si la noi. Caci exista, chiar daca balerinii sunt o mana de oameni in toata tara, si mai exista inca alte doua care sa-l recepteze… Sa ma trezesc cu un partener media cu care sa-l inalt pe podiumul cronicilor, acolo unde i-ar sta bine, in ciuda vicisitudinilor autohtone… Ma trezesc, pana una alta, ascultand un dirijor de suflet vorbind despre Mozart in partiturile sale vocal cantabile…

Poate-ar fi mai indicat sa ma pregatesc pentru o alta încondeiere, ca tot se apropie Pastele si strange lumea oua-n cos pentru Iepuras. M-as pricepe mai bine, fierbandu-le indelung printre fuste de ceapa rosie si mangaindu-le apoi cu o coaja de slanina aurie. Mai coc niste pască si drob si gata, as fi in rand cu lumea… Dar eu nu sunt nici in rand cu lumea asta, chiar daca le coc gustoase….

In cuptorul sufletului, mai ard uneori cuvintele, a joaca de copil. Asa cum am citit la Sweet & Salty ca i-ar fi spus bunicul ei: Nu ti-i coace niciodata… Da, pentru ca asa ramane sufletul artistului toata viata, incadrat in puritatea si curiozitatea de copil. Cu care creeaza cea mai frumoasa si interesanta joaca, pentru sine si pentru ceilalti. Si cata nevoie este de ei, artistii, nestavilitii clovni ai sufletelor! Ce rad, plang sau iubesc pana-n profunzimile stelelor, transformandu-le in aerul datator de viata!…

Asta nu inseamna ca nu trag si eu ponoasele dupa acele iubiri supradimensionate, cu proiectii mirific mistificatoare sau greseli copilaresti. Le trag, ca mușcată de sarpe prin gradina Raiului. Dar iau apoi Psihologia din scoarta-n scoarta, si-o citesc pana ce otrava mi se dilueaza treptat in povesti de aur si experiente castigate.

Redescopar feminitatea si respectul de sine, eleganta, si toate lucrurile care-mi descretesc fruntea, pastrandu-ma echilibrata. Chic- Elite imi devine aliat si mentor, eșarfă la gatul golas si inima zdrentuita. Ma vad in mana cu cheile de succes – chiar daca nu stiu bine la ce – si atat de chic, ca la bluza imi sare-un nasture… de fala.

Mi-ar prinde bine o revelatie! Sau un blog partener! Sau si numai un partener! Numai ca revelatiile se nasc atunci cand schimbi total ambientul. Iar asta se intampla cel mai usor in calatorii, si in special in cele solitare, dupa cum se confirma si pe blogul ExTraVita.ro. Se poate calatori cu succes, chiar si in postura unei femei maritate. Sincer, nu stiu cum ar veni revelatia asta, fiindca nu am incercat-o in mariaj. Insa admir curajul si increderea in sine pe care o pot avea toti calatorii pe cont propriu.

Si mai stiu ca ador calatoriile, iar cu varful penitei umezit in emotie, mi-ar placea sa le scriu din toate colturile lumii. Artistice sau nu, istorice sau doar exotice, as fi mai mult decat incantata sa le cuprind cu totul in inima mea. Cu ochii, pasii, slova…

Caci la ceasul de subseara, lin coboara pe-a lor scara, idei noi de primavara, bizare din cale-afara…

Text pentru concursul SuperBlog 2017 .

 

La Dieta


Se spune ca romanii mananca mult de sarbatori, de Craciun, de Pasti, de Sf. C-tin si Elena, la onomastici, nunti, botezuri etc. E drept ca inainte de sarbatorile mari, tin si post, pentru ca sunt evlaviosi din cale-afara. Nu conteaza cat se dracuiesc in afara acestor perioade. Cand vin sarbatorile se lasa cu lumina, pace-n suflete, bunastare si bucate-alese, cum bine povestea Creanga in Capra cu trei iezi…

E un lucru bun sa tii dieta, sa-ti vezi astfel de sanatate si de felul in care te areti in lume… In ceea ce ma priveste, n-am reusit niciodata sa tin vreun regim pana la capat. Orice cura de slabire, cu atatea grame de… dimineata…  dupa orele… in combinatie cu… Orice reteta impusa-n programul dizolvarii maselor revolutionare si de circulatie nutrienta ma ademeneste intr-un mod de-a dreptul nul.

Tin minte ca-n adolescenta mea, cu forme pline – normale pentru parametri civici, dar baroc pentru scena – mi-am impus o strictete de program alimentar, ca mai toate colegele mele. Am zis gata, doua zile nu mananc nimic. Prima zi mi-a reusit, dar… Cine se scurgea pe strazi a doua zi, vazand islerele cat casa si pateuri in fiecare trecator? Tin minte si-acum gustul de compot de ananas, pe care l-am inghitit pe nerasuflate, seara-n pat…

Si acum, daca nu ma mai incape lunea vreo fusta, si vreau s-o imbrac duminica la concert, inghit doua-trei zile mancarea cu noduri, trecuta fugitiv prin retetar. Bine, ciocolata nu trece linia rosie, fiind prietena mea cea mai buna de cand ma stiu. Sau bananele cu unt de arahide, daca sunt cumva de serviciu la elaborarea endorfinelor, oxitocinei sau mai stiu eu ce hormoni fericiti.

Renunt la painea pufoasa si gumi-elastica, la cozonacul… nu chiar, daca e cu nuca si devreme-acasa 🙂 Renunt la… Carnea oricum nu o procesez – cu exceptia necuvantatoarelor din apa… Prin urmare, renunta la… mai nimic.

Tin cont de cat si ceea ce mananc cele cateva zile – salate cu de toate si fructe – pana imi reuseste mulajul fustei. Chiar daca ma razgandesc intre timp si optez pentru pantaloni, ca tinuta vestimentara. Si viscerele se aliaza glorioase la concert prin niscaiva arii Lacrimosa-nte… 

Se pare ca dieta e benefica sanatatii si poate functiona chiar si asa, in dozaj minim, personalizat. Important e sa nu lasi corpul s-o ia razna. Din cand in cand, sa-i oferi stomacului cate-o vacanta, astfel incat sa poata duce mai departe metabolismul, la nivelul sau optim de functionare… Fara insa, a-i da socuri, evident, recuperand apoi zilele pierdute-n strachina…