Citind la Poteci de dor un sondaj de opinie, mi-a venit asa, un gand fulgurant, sa intreb si eu in eter, cum anume reactioneaza omul atunci cand o da in bara? Cand singur isi face viata grea, gresind mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza? Cand i se poate intampla ca din propria-i greseala, sa raneasca tocmai persoana pe care o iubeste cel mai mult dintre pamanteni.

Primul lucru pe care-l face omul, indiferent de pacat, este sa-si ceara iertare. Evident, dupa propriul model de a percepe situatia, in functie de sacul cu experiente si orgoliul pe care-l detine. Daca acesta e cat casa, scuzele pot veni impiedicate, rostogolite pana la spulberare, spre deloc. Daca e minuscul, cu orientare catre Echo a lui Narcis, – aici ar fi fost bun un link cu mitul care sta la baza narcisismului, dar cred ca toti cei care citesc stiu despre ce e vorba 🙂 – mai ramane ca omul sa-si ia biciul pentru autoflagelare.

Cand scuzele sunt acceptate, se naste un val de iubire ce vine la pachet cu vindecarea sufleteasca, spre norocul si binecuvantarea persoanelor implicate, care nu vor dezvolta astfel, dureri latente.

Stim teoretic ca a gresi e omeneste, ca fara erori nu adunam experiente constructive, intru evolutie. Ca nu conteaza de cate ori cazi de la inaltimea valorii dobandite si a confortului fericirii tale. Ci cum te ridici de-acolo, de jos, din umilinta si rusinea neputintei tale, din ciuda sau necazul ca un lucru nu ti-a iesit deloc, la-i facut grosolan, sau total anapoda. Si prin ce te restabilesti – muncesti mai cu sarg, bei mai vartos 🙂 cutreieri lumea sau online-ul dupa caz…

Nu toti, nu de fiecare data, ne gestionam corect si sanatos, insuccesele. Nu am invatat poate, la timpul potrivit, sa punem in practica iertarea fireasca, vizavi de noi si de ceilalti. Avem tot felul de reactii reptiliene, emotii scoase din strafunduri cerebrale, menite sa lege si dezlege sufletele. Si ne trezim coplesiti de vina, frustrari sau angoase, numai buni de recuperat a noastra stima imprastiata-n cele patru zari…

Daca cineva greseste langa mine, n-o sa-i fulger zilele cu balaurii furiei mele, n-o sa-i devin straina si necunoscuta, dar nici n-o sa raman inerta. Chiar daca nu cu un zambet larg de Zana Maseluta, cu o, cat ma duce capul, ironie glumeata, ii aduc putin atentia peste urechi 😀 .

Daca persista-n greseala, atunci poate ca m-as nimeri si eu cu o reactie mai serioasa. Insa si aceea ar fi sageata la schimbarea mea in decorul celuilalt. Caci persistenta in strachini inseamna optiune, nu mai e considerata greseala, o neconcordanta ce striga mai degraba dupa socotelile personale din universul sau karmic, decat dupa mine.

Daca n-as incepe intr-o zi, si sa continui dupa trei, as sti mai departe ce sa mai scriu, de vorba cu mine in lanul de gafe si dureri. Asa ca, mai bine imi ascult sufletul aici si acum terapeutic, cu un strop de fado de bon ton – si-l las sa zboare…