Primavara se lasa asteptata, ca o tanara craiasa ce domneste peste vietuitoarele pamantului. Stratul nins inca in inima orasului se topeste usor, de la o zi, la alta, atat cat sa tina cizmele-n picioare si asfaltul umed.

La munte insa, zapada poposeste ceva mai mult, moale, alba, neatinsa decat de pasii catorva drumeti… Calatori, ce cu entuziasm, aduna neaua pufoasa sub talpile bocancilor, spre frumoasa si nu prea indepartata Saua Tampei… 🙂

Pe Treptele lui Gabony, bocancii isi incep dansul in sincron cu betele de drumetie, deruland precaut urcusul abrupt. Un real tango sustinut cu bucurie si dragoste pentru natura.

In continuare, drumul ingust suprapune automat urmele pasilor de prin zapada, iar aerul tare, adus in plamani cu nesat, invaluie intreaga suflare intr-un tot magic. Oameni, copaci, pasari, plante minuscule care se opun omatului rece, crescandu-si coroana catre lumina datatoare de viata…

Sus, la inaltimea celor 920 de metri parcursi cu lejeritate, se intinde o priveliste minunata. Orasul de la poalele Tampei… la picioarele tale.

Se pare ca doua lucruri taie respiratia, dragostea si splendoarea naturii. Caci sufletul, in adevarata sa dimensiune, tinde mereu catre frumos. Si catre divin…

Acolo sus, si mai sus, poate fi coplesitor. Omul se percepe infim in fata naturii. Si imens in acelasi timp, pentru scanteia divina pe care o contine.

Sa fim la inaltime! 🙂