Cand afară e soare si vântul îmi adie moale si răcoritor peste tâmple, inima îmi cântă de bucurie. N-as putea nici în ruptul capului să fiu mohorâtă. La fel si când afară zăpada se asterne albă, iar aerul ei tare mă zoreste la pas. Am o imensă bucurie în suflet, ce de fiecare dată îmi zburătăceste stolurile negre de prin mansardă.

E adevărat că soarele poate să mă pârjolească până la os, vântul sa-mi ia scalpul, iar zăpada flescăita să mă stropșeasca-n tatuaje pană peste ochi. 🙂 Insă nu văd nicio clipă flexiunile astea. Cum în general, nu pot vedea partea goală din paharul pe jumătate plin. Solară si pozitivă, privesc inainte… si drept, chiar de mă clatină ceața. 😀

Cum ar putea sufletul sa imbătrânească în iubire? Cu atâtea văluri ce-l infășoară, în atâtea forme de manifestare, atâtea stări pudrate-n fericire? Cum ar putea sa se usuce întunecat si plictisit? Nu cred că are cum…

Când afară e vreme rea, găsim in noi rădăcini ce cresc liane către timpurile bune, către soare si frumusete, spre inalt. Si stiu că nimic dinafară nu le poate opri…