…In sfarsit! Iarna isi flutura mantia alba peste orasul tomnatic de la poalele Tampei. Cam grea insa si plina de apa, zapada cea adevarata, stralucitoare, domneste in sfarsit, peste tot in aer! Picura pe retina emotii de bucurie, umple plamanii cu oxigenul din vazduh, indeamna la pasi jucausi si urme de botine imblanite…

O prietena draga si multitalentata scrie o poezie… printre tablouri pictate, clape de pian strabatute de fioruri muzicale, printre jucariile si raspunsurile la de ce? – urile fiului sau, printre toate lucrurile pe care le face o sotie gospodina, si o profesoara la Conservator, ea gaseste timp si pentru fiorul unui:

Vis de iarnă…

Dimineti atat de albe… încât ne dor… / Pene de ingeri zglobii ce se-alearga-ntr-un nor, / Rece si cald si mereu tot mai alb, / Vis de ianuarie impachetat intr-un psalm. / Zapezi care plang calm cu-amintiri, / Aburi de iubire ce plutesc cand respiri, / Sărutări de copil pe obraji colorati, / Bulgari de zahar prin copaci agățați. / Tone de stele presărate din cer / In cel mai salbatic roi efemer, / Mii de cristale ce parca s-au rupt / Din candelabrele cerului mut, / Pentru-a ne da din albul cel sfant / Ce doar prin zapezi il primim pe carpamant. – Lioara Popa

Multumesc, Lioara! Ai scris cu gandurile mele… Raman doar Sunetele de fildes mecatronic sa-mi mai rascoleasca putin inima, pana la tremur lucitor de pleoape… 🙂