Clopotele norilor

cu ding-danguri de ninsoare

le-nceputul orelor

iată-le, bat ora mare.

Crugul anului se schimbă,

un cuvânt rămâne-n urmă

însă prea frumoasa limbă

niciodată nu se curmă,

ci azvârle înainte

noi urări, numai de bine,

prevestite de cuvinte

ninse sus, în înălțime;

Să vă fie anul-an,

suplu ca pe râuri unda,

să nu fie bolovan

peste suflete secunda, 

nori să fie doar de ploaie

peste câmpuri, jos, la vale,

niciodată să-ntretaie

raza fragedă de soare;

fie aerul curat, 

plin de păsări liniștite,

niciodată sfâșiat

de lungi fumuri stalactite;

limpede vă fie apa,

verde pururea pământul,

nu vi-l tulbure cu sapa

semnul rău, înnămolindu-l;

pasul zvelt și luna albă,

gestul mâinii prietenos,

niciodată steaua slabă

cu luci mohorât de os,

pâinea să vă stea pe masă

aburindă, aburind

gheața ultimă rămasă

pe ferestrele din gând.

Pură fie-vă zăpada,

încălzind la subțioară

floarea albă din livada

înflorită-n primăvară.

N-am citit zilele astea, vreo urare de An Nou mai frumoasă și mai profundă ca a lui Nichita Stănescu… Rămâne în suflet, peste timpuri, ca un felinar aprins… să ne fie bine!