20191115_110730

În curtea cabinetului de stomatologie, un copac crengos și roșu salută vântul prea cald din noiembrie. Poate e un arțar, nu-i știu denumirea, însă e un copac ornamental, nespus de primitor. Un good looking care-mi face cu ochiul încă de la intrare, șoptind printre frunze:

– Hai, curaj! Respiră adânc aerul de toamnă târzie, strange-ti temerile-n piept! Apasă-le bine, ca să rămână acolo un timp! Nu te poți lipsi de ele. În mod firesc, ele există, dar le poți struni din când în când, le poți învinge. Asta înseamnă, de fapt, să ai curaj…

Să accepți lucrurile așa cum curg ele dinspre univers, cu bucurie, cu tristețe, cu dragoste, cu…

Și da, l-am ascultat…  Acum, deși mă simt mai ușoară cu un molar, mi-e sufletul amorțit… Cât suntem de trecători! (?)… Și eu și copacul…

Oricât de mândru l-ar împodobi frunzele, tot ar ajunge să fie desfrunzit odată, de toamnă. De timpul care ne lucrează pe toți, asemeni dragostei care ne aduce la același numitor comun… E în firea lucrurilor…