20191025_120209 O carte e ca un schelet pe care cititorul pune carne. În funcție de imaginația și experiența sa de viață, el construiește un nou corp.  Căci fără să ne dăm seama, fiecare scriitură ne modelează mintea…

Frica de umbra mea a început modelajul în capul meu, încă de la titlu. Nu știu de ce îmi zbura gândul la tot soiul de anxietăți, atac de panică, fobie, personalități multiple ce se pot devoala,  frica de sine, frica de D-zeu… Este însă un roman despre moarte, ce cuprinde diverse ipostaze ale ei, fără însă a fi depresiv – cum spuneau vorbitorii, ieri la lansare – scris ca o terapie personală, cu umor și sinceritate.

Mi-au plăcut mai demult Luminița, mon amour – la a cărei lecturare am râs cu lacrimi – și Tinerețile lui Daniel Abagiu. L-aș fi întrebat pe Cezar Paul-Badescu din ce motiv, cum a ales acum sa scrie despre moarte, de ce tocmai despre ea? Nu înainte de a mă întreba pe mine, prietena veche – comentatoare pe blogul său din vremuri stravechi – ce căutam acolo printre studenții de la Litere, care concurau întrebător pentru cadoul de la finalul evenimentului… Eu, cu rana mea deschisă în suflet, de pe urma morții…

Aș fi părut o ciudată egocentrică – să nu zic paranoică – ce vine la o lansare de carte fără să citească în prealabil, romanul în cauza. Și nefiind interesata decât de vindecarea propriei răni și eventual preluarea instrumentelor de oblojirea sufletului… Moartea face parte din viață, generând cele mai adânci dureri, mai cumplite stări emoționale, mai teribile frici. Pentru care fiecare își găsește sprijin și vindecare după cum poate, în mod unic și personal…

nu este nicidecum o carte despre frică, ci despre stratageme simple de a-ți învinge fricile, de-a le bagateliza și ridiculiza prin grotesc (…) de a le transforma nu doar în surse de comic uneori debordant, ci și-n prilej de meditație, gen vanitas vanitatum, pe marginea tristei condiții umane. – scrie Mircea Cartarescu pe copertă.

Cu o rețetă de scris proprie și inconfundabilă, de copil mare ce privește lumea genuin, Cezar Paul-Bădescu îmi răspunde la intrebare. Principalul imbold al scrierii acestei cărți e grija părintească. Un copil te transformă în alt om și-ți rearanjează toate valorile și prioritățile (…) ajungi să nu-ți mai faci probleme în privința morții tale. Copilul îți preia umbra… Și-i încheie romanul atat de frumos: Fiică-mea aleargă pe trotuar și niște vrăbii zburătăcesc dintr-un tufiș pe lângă care trece. Ea se oprește și zice: ”Scuze, păsărelelor, că v-am deranjat!”. Apoi își reia alergarea. Eu sunt în urma ei.

…Eu fac terapie prin mișcare – m-am trezit spunând la autograf…