Du-mă, toamnă, pe cărări de aur-arămii, dizolvă-mi haosul burnițat, prinde-mă-n jocul frunzelor inflăcărate de dor, cântă-mi cerurile senine din visele adânci, plimbă-mi lacrimile peste munți de abur, păstreaza-mi doar una, strop rubiniu pentru mai târziu!… Așeaza-mi inima pe mătasea recunoștinței!…

Cine nu-și saltă sufletul odată cu comorile toamnei? Mai ales atunci când aceasta își poartă trena lungă, foșnind pe covorul roșu- ruginiu…

Când natura petrece, nici nu știe omul cum devine poet! 🙂