L-as intreba si eu pe Bunicul lui Delavrancea si al celor doi copii – un baiat si o fata – unde se duc oamenii cand se duc?…  De nu se mai intorc… Si nu-i mai vede nimeni… Decat in vis…

Un alt Bunic poate, de printre nouri, cu barba alba si lunga, mi-ar spune ca voi afla raspunsul la timpul potrivit… Neclintit… Ma va imbratisa bland si unduitor, cu o liniste luminoasa si voi zbura alb si pufos…

Mi-ar spune ca nu ne despartim de tot, de cei dragi. Ca pot fi ingeri printre noi, sau langa noi, conectati in permanenta, prin suflul amintirilor… In aer domneste pacea si iubirea. Acea bunatate din care-si trage radacinile orice bunic…

M-ar cuprinde o bucurie, sora cu dansul si muzica eterica. Mi-as lua gandurile si mi le-as aseza frumos in cosuri cu crini imperiali. As lasa lacrimile sa zambeasca-n bunatate, puritate, simplitate. Le-as curge-n suvoaie, sa scuture falduri multicolore de viata… Si aici, si dincolo de noi…

Suntem fiecare o farama de caldura din Soarele vesnic. Pe zi ce trece, ne dizolvam invelisurile fiintei noastre, dogorind din interior, pana cand ajungem sa ne unim farama cu intregul…

Sa fim buni!…