Cred ca omul nu e singur… Ca s-ar putea simti singur si trist, fiindca nu-si poate atinge anumite teluri din viata, stabilite de el, da, as crede asta mai degraba. Sau ca visele lui se lasa mai greu implinite, iar el nu mai are dispozitia, rabdarea necesara ca sa mai astepte. Ca staruind mult prea indelung in gandurile sale mohorate, viata i se poate parea lipsita de sens, da…

Insa omul, filozofic si religios, nu traieste singur. Fiinta-ntre nenumarate alte fiinte, el face parte dintr-un intreg universal, divin. Acea forta care ne tine in viata… si ne cheama atunci cand ne este timpul…

Suntem cu totii copiii lui D-zeu si-i indeplinim firesc planurile, Ordinea divina. Fiecare zi a noastra e a Lui… Daca gandim asa, avem ochi si pentru o gargarita care urca firul ierbii, si pentru un apus de soare ce inunda marea inspumata, si pentru o luna imensa, alba si perfect rotunda ce se scurge peste acoperisuri, sau pentru o alta  ciupita de (re)varsatul noptii…

Putem fremata impreuna cu padurea guresa, ascultand vantul…  Putem simti ploaia fina si lucioasa pe obraz, ne putem alina cu roua diminetii si aerul ei inca proaspat…

Ne putem salta sufletul odata cu chiotul voios de joaca al puiului, oricare ar fi el…. Putem zari omul de langa noi, chiar daca nu atinge miezul lucrurilor, ci doar cu piscurile-i cerebrale, usor, nourii de ceata deasa…

E atata viata si stralucire-n jur, atata frumusete daruita de natura!… De ce am lasa sentimentul insingurarii sa ne robeasca, in locul increderii in resursele noastre divine? De ce nu ne-am asculta mai des intuitia, ca sa ne putem conecta prin ea la ceva-ul care exista si atat?… 

Felul in care simtim, ne percepem, interpretam situatiile sau fenomenele inconjuratoare depinde mai mult de noi, si de schemele noastre mentale, adanc sapate in ADN. Spun  neurostiintele ca decizia omului apare in subconstientul sau cu 0,5 secunde inainte de a fi constientizata… De unde vine ea daca nu de la d-zeu?

–––––

Si daca nu bat campii cu textul asta de ieri, cu siguranta bat castanele din seara asta, cu varful pantofilor negri, luciosi, imprastiind frunzele uscate, aramii, in lumina felinarelor stradale… Si ce se mai dau ele de-a dura pe trotuar, asa bulbucate si roscate!… Si cat de dragi imi sunt!… 🙂