Vreme trece, vreme vine, 
Toate-s vechi și nouă toate; 
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate; 
Nu spera și nu ai teamă, 
Ce e val ca valul trece; … 

M-am trezit de dimineata cu ultimul vers citat din Glossa lui Eminescu… Si cu un teribil dor de mare… Nu sunt toti norocosi sa se nasca si sa traiasca in vraja si la picioarele ei…

Am dat fuga la Google sa citesc toata poezia. Nu ca n-as avea cartea in bilioteca, dar… as fi avut mult prea multe gesturi de facut pana sa ajung la ea… Citind-o astfel intreaga, m-am cufundat intr-o mare de intelesuri, m-am pierdut de fapt…

Cand te scurgi pe nisip la plaja,  esti golit de ganduri. Soarele si forfota marii iti acapareaza simturile fara sa te-ntrebe de vreo filozofie epocala… Si ce bine e sa zaci, cu numai respiratia-ti acordata la clipocitul valurilor si briza fermecata a marii!…

Insa omul, in nimicnicia lui,  nu socoate ca face parte din natura sau ca se manifesta intr-un anume plan divin. Uita ca… are un corp fizic si unul subtil… ca are lectii de invatat printre lacrimi… sperand mereu in mai bine… Si cu teama de imensitate, modeleaza mereu in jurul sau, trudeste, subjuga, verifica, lasa urme… precum pasii din nisipul umed, stersi intr-o clipita de apa marii…