Azi mi-am ascutit glasul, precum Lupul razboit cu Capra cea sarmana, si am cantat toata ziua unui iedut de copilas: Saniuta fuuge/ Nimeni n-o ajuunge/ Are dor de duuca/ Parc-ar fi nălucă… De fapt, am chitait trei ore, care mie mi s-au parut nenumarate, tinand cont de faptul ca nu mi s-au mai slefuit corzile vocale de pe vremea cand talpile lucioase ale vehiculului fantomatic suierau prin zapada, sub ale mele… 🙂

Si doi ochi atenti m-au urmarit de fiecare data, cu o spranceana tremurata usor printre firele suvitei de pe frunte. Atenti si dulci-zeflemitori; – Cine-i aratarea asta, care-si tuguie buzele de se-nvinetesc si ce mai atata saniuta miraculoasa? Cand eu joc polo deja, cu motoreta mea cea verde si fara pedale, de duduie dulapurile la iminentul contact!…

Pe terasa, in fata usii, ne urmarea si Uscățilă, tot verde, jupuit insa de globuri si incovoiat de la atata omat asternut de dimineata. Omat hipnotizant, moale si rece, testat in prealabil de papilele micutului proprietar… Se-ntreba poate si el, bradul, daca va deveni pod de scandurele, pentru o noua  nălucă, sau se va intoarce fericit la fratii sai din padure… 🙂

Săniuța insa, nălucea doar in cantecul meu frenetic, ascultat de prichindel. Nu mai zbura ca-n vremurile indepartate, pe strada, pe trotuar, la saniusul de vacanta, mult asteptat si indragit de toti copiii. Nu era nicaieri, spre nedumerirea ochisorilor isteti si spre tristetea mea de-o clipa, de copilarie tanjita…

In schimb ningea feeric si fin si stralucitor. Ca atunci cand, pe saniuta, ma tragea tata. Iar eu, încotoșmănată si cu fața spre cer, savuram iuresul fulgilor ce veneau spre mine. Se topeau pe obrajii rosii, pe genele clipocite, sovaiau pe nas, sau se striveau in mănușa mea, brusc ridicata de pe șine…

Când afara ninge-ntruna, bucuria ninge-n suflet o copilarie, una vesnica… Mda, o sa ma gandesc altadata la niste rime… 🙂