…Si ce-i dac-afara ploua? Nimic rau: cresc plantele si granarul tarii, se purifica era si atmosfera, se ineaca pietrele… Altfel gandit, se pot lua lamaile cazute din cer si se pot stoarce pana iese limonada. Ori se strang visinile scuturate-n iarba, pentru dulceata clatitara. 😀 Sau ciresele amare…

Omul are multe abilitati de supravietuire. Si clisee, evident. Nimic nu e inedit sub soare, nimeni n-a descoperit mersul pe jos; il avem in ADN asemeni dansului… o secunda, asta e deja alt cliseu pentru alte nimicuri ce se vor insirate…

Dar toate au rostul lor. Si nimicurile si cliseele. Fiindca ne împământeáză, nu ne lasa s-o luam agale si prea departe de conditia umana, ca sa nu ne confundam, elegant, cu divinitatea… In plus – si de ce nu? – intaresc spiritul comunitar: suntem multi care gandim la fel, simtim, actionam ca atare, si – ce-i mai important – nu suntem singuri…

Caci singuratatea ne cam ustura, taindu-ne din elanul afirmarii… Din ce ni s-ar mai hrani orgoliul, daca nu din aprecierea si confirmarea celorlalti, din stradania noastra de sincronizare cu ei?

Internetul, in schimb, ni-l poate creste cat vrem noi. Strangem like-urile ca pe visine, aratand prin imagini seva dragostei noastre, sau limonada ei. Altfel, de ce si-ar posta in profilul contului ei personal, o X -a in toata firea, poza sa cu X+Y, radiosi de viata fericita? Cand in realitate e mai mult singura,  maiastra glastra in fereastra, cu ochii – margaritare lunecoase – dupa Y.

Poate chiar din nevoia de iubire si aprobare. Asa cum tot din dragoste si nevoia de a umple golul launtric, o alta Zeta are la profil, imaginea cu cea mai mare realizare a vietii ei: bebele…care acum are barba si ochelari…

Da, trece timpul – si copiii ar putea fi cele mai bune demonstratii pentru asta – ploua, iese soarele, iar ploua, iar rasare… Esential si vital e ceea ce pastram in interiorul nostru, ceea ce ne ramane dupa soare si ne tine cald sub ploaie. Ca o flacara de veghe, pe care nimeni din afara noastra n-o poate micsora sau creste. Doar noi.