Acum cativa ani buni, am intrat intr-o expozitie de pictura din centrul urbei mele, semnata Silvia Grigore.  Mi-am scaldat sufletul un timp, printre franturile de viata si natura, expuse pe alb-pereti salii. Adevarate colturi de rai, pentru mine, biata muriotare si cunoscatoare de arta plastica dupa  dicteul inimii.

Am zabovit mai mult in fata unui tablou inzapezit, din care-mi ieseau ca sa dea binete, capetele unor  bunicute blande.  Capul meu, al meu e oare? – mai blond decat puteam sa-mi imaginez la acea vreme 🙂 – imi conecta suave zambete pe fata,. Astfel incat, s-a apropiat cu seninatate de mine, de undeva din sala, o doamna magica si plina de rafinament. Sa inteleg ca va plac ghioceii!?…Dintotdeauna…

ghiocei-silvia-grigore

Am luat atunci tabloul, ca sa marchez un nou capitol din viata mea. Ma hotarasem sa studiez coregrafia, pe la forurile superioare, si din alte unghiuri sau puncte de vedere. Caci, ca o artista desavarsita ce eram, 🙂 voiam s-o si creez, nu doar s-o dansez gratioasa si devreme-acasa…

Pictorita mi-a urat noroc. Si-am povestit impreuna, pana ce nepoata dansei, o tanara vesela si grijulie, a intrat in expozitie cu un brat de flori: – Se cer imortalizate…

Mereu m-au incantat ghioceii, adusi de la piata printre verdeturi sau asezonati cu martisoare. Imi spun ca sunt inceputul si sfarsitul in acelasi timp. Albul imaculat al noului timp si neaua stralucitoare de la tamplele vietii…

Si daca stropi siroaie curg din lumina, siroiesc stresinele, se topesc nametii, e cat se poate de bine. E calea dreapta si desteapta a naturii ce naste noul din suferinta ei…

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri