In seara asta de dupa concert, ma suna o prietena: – Unde-ai disparut, draga? Ca nu te-am mai vazut in pauza. Erai in primul rand… Da, si-am fugit spre ultimul, la prima vanzoleala din sala. Cand se schimbau solistii concertisti, iar publicul conglomerat trecea sublim de la duetele violonistice cu sigiliu Bach si Vivaldi, la pianul lui Mozart…care, saracul, ar fi cascat si el de somnic, daca-ar fi fost pe-acolo, la cum i-a cantat tanti solista partitura de pe scena …

Eu mi-am inclestat doar narile… am mai scris eu pe undeva, prin camara, beci sau alte spatii nelocuite, despre nasul meu borcanat si extrem de sensibil.  🙂  O adevarata pacoste! De fapt, nici nu i-ar fi trebuit cine stie ce senzori, ca sa depisteze zefirul de Murfatlar al ghiujului de langa mine. Intreg randul era culcat la pamant, ca spicele rascoapte de grau. Iar ghiujul se legana si el printre sughituri si acorduri muzicale. Pufnea, scartaia si fosgaia, rupt din soare si de realitate…

Am urcat pana la ultimul rand de scaune, pline ochi, de capete aflate-n transa discret sforaitoare. Si m-am resemnat stand in picioare, lipita de perete, ca sa nu deranjez pe nimeni. Dar am deranjat… barbatul de langa usa, de serviciu peste program si peste puterile lui. In total conflict cu apa si cu nasul meu…

– Stiti ca nu e voie sa stati in picioare. Luati loc, va rog! Aici, in margine e unul liber! … -Nu e – se ratoieste duduia din fotoliul alaturat. E al sotului meu, vine imediat… Ma pregatesc sa ies din sala. – Ei, atunci stati langa mine! Ar fi pacat sa plecati, urmeaza Haydn ”Simfonia despartirii” …

Imi place Haydn, e unul dintre preferatii mei, a carui muzica ma detoxifiaza oricand am nevoie de ea. Dar pentru ca in acel moment ma intoxica gentlemanul close the door, am zbughit-o afara intr-o clipita. Si nu m-am oprit decat…la Simfonia 102… 🙂

Anunțuri