Cand esti artist, si-ti desfasori actul interpretarii sau al creatiei pe scena, ai un singur tel pana la urma: sa-ti rasune aplauzele in urechi. Nu stiu daca neaparat euforic sau cu ecou indepartat, dar sa le-auzi. Sa stii ca spectatorul ti-a inteles mesajul si stradania.

Nu exista arta fara receptarea ei ulterioara, de aceea publicul e foarte important. Si nu ma refer la receptorii care-si preaslavesc interesul sau stupul de miere intravenoasa, ci la aceia care cunosc circuitul artei in natura si in mod obiectiv participa la el.

Mai sunt si spectatorii care, invitati fiind mai mult sau mai putin de ocazie, apreciaza ceea ce le gadila voios vederea insa mno, cum sa aplaude? Daca-i intreaba cineva de ce bat din palme si ei n-o sa stie sa raspunda? Ca poate nu s-a terminat miscarea scenica sau s-a terminat? Sigur, dupa ce se lasa cortina, dar atunci ce sa mai…

Daca unii dintre ei cad in somnolenta sau intr-un moment de reculegere, asta e! 🙂 Recunosc, si mie mi se intampla ca la unele concerte sa-mi chiar pice ochii-n gura, de nici cu scobitori sa-i pot opri. Spatiul auditoriu al fotoliilor este liber, nu ma obliga nimeni sa aplaud. Doar educatia si bunul simt, eventual, daca entuziasmul de mesagiu nu trece rampa…

In dupa masa asta artistica, publicul nu s-a putut scutura de indiferenta si lipsa de reactie cu care a umplut sala Operei inca de la inceput. Aplauzele, ca niciodata, au tacut usor inainte de cortina. Reflectoarele au disparut si ele-n bezna de serviciu. O fi fost de la proteste, de la vreun cutremur sub scoarta, de la apatia ce va sa vina la primavara?

La urma urmei si astea sunt nimicuri… s-ar putea spune. Dar nu sunt, de fapt si de drept sau in totalitate. Pot fi un semnal de alarma, pe care cineva, undeva, candva si cumva ar fi bine sa-l traga…

 

 

 

 

 

Anunțuri