M-am trezit zilele trecute cu newsletterul dinspre un blog, la care am rămas întâmplător şi antic  abonată. Nici el, deținătorul, nu sterşese praful de pe pagini de-o bună bucată de vreme şi-şi propunea entuziast s-o facă. Dar, evident, nu ca mine.  Păianjenii si reptilinele mele, cu deja castele şi planete construite, nu ies de sub pat aşa uşor. Unde mai pui ca el e psiholog, iar eu, doar o babă care se pieptănă când țara arde… de proteste.

…Aşa mi-am amintit eu de wordpress şi de faptul că am fost o vreme scriitoare. Şi încă mai pot fi 🙂 Numai că eu, acum, chiar mă pieptăn… Îmi pun o perucă albă, mozartiană şi mă pregătesc de baleto-pantomimă, parodico-teatrală si duminicală…Les petits riens…

Mi-e mai simplu să le dansez decât să le scriu. Iar de trăit… de fapt de conştientizat că doar viața noastră întreagă e formată din aceste mici nimicuri puse cap la cap. Experiență după experiență. Care îți taie respirația atunci când te locuieşte şi care devine un fleac după…

Spuneam azi cuiva, că nu mi-aş mai dori să mai am o dată douăzeci de ani. În mod sincer si contrar a ceea ce-ar prefera lumea: ah! tinerețea de-atunci,cu mintea mea de-acum… Si asta nu inseamna c-am renuntat la entuziasm si nu ma mai pot duce in piata sa protestez, daca e cazul… Nici  ca amintirile ma chinuiesc, iar cand ma oglindesc intru infrumusetare, sa zic ca strugurii sunt acri…

Imi iubesc micile nimicuri, bune, rele, ca datorita lor sunt acum o baba pieptanata frumos, intr-o tara inflacarata de evenimente… Nu ne plictisim, nici eu, nici tara… Le dansez asa cum vin, chiar daca nu stiu incotro si-mi sar fulgii. O pana tot imi ramane dupa ureche, ca acum, cand vreau sa scriu si sa ma simt bine…

Anunțuri