Etichete

,


Scriam mai demult ca-mi place sa merg la concertele simfonice, cu ajutorul carora imi ofer o meloterapie foarte eficienta.afis martinez M-am bucurat sa citesc in programul Filarmonicii BV, despre lucrarile lui Maurice Ravel. Prefer valsurile lui nobile in locul celor straussiene – suprasaturate, fumate si iesite prin pavilioanele sufletului meu pana la stele – si dintotdeauna mi-a placut Bolero-ul.

N-am avut, in schimb, ocazia sa ascult suficient de mult concertul sau pentru pian si orchestra. Asa ca m-am dus bucuroasa seara, la Sala Patria. Zarzuela si cealalta simfonie spaniola mi-au gadilat placut urechile in stilul torrerrros si al trandafirului tintuit printre dinti. Dar Ravelul meu iubit ei pretuit mi-a fost linsat de-a dreptul de niste sunete ciudate.

Ca se mai intampla la spectacole sa concureze soneria telefonica – uitata in vreo geanta decrepita sau buzunar hiperafacerist – cu linistea dramatica si inaltatoare de pe scena, e una. Dar sa-ti sune telefonul pe scena, tie, instrumentist profesionist, in linistea magica creata de mainile dibace ale pianistului, si sa iesi intr-o regie scenica de barzaune pe caciula ca sa ti-l ajustezi, reintrind apoi si pedaland mai departe pe corzile jobului tau artistic, este…ca si cum ai intra cu buldozerul intr-un strat de flori.

Ca se pot intampla tot felul de imprevizibilitati scenice, stie orice artist cu experienta. Dar numai acesta are voie sa stie de ele, spectatorul nu trebuie sa afle nici ca ti s-a rupt breteaua corsetului in timpul dansului, nici ca ti-a venit un nod in gat si luand gresit octava ai opturat Bolero-ul – actul sexual muzical al lui Ravel – cu flatulatii artistice…

Sau poate sunt eu prea pretentioasa si prea obisnuita cu spectacolul vizual. Ca spectator, urmaresti simbioza artistica de pe scena – precum in videoclipul de mai sus, tandemul artistic al celor doi Maurice expus de excelentii dansatori. Si sa inchizi ochii si tot iti ramane ceva in suflet… 🙂

Anunțuri