Duminica

Etichete

duminica, program

Duminica se tace, fiindca Dumnezeu se odihneste. Sufletul se deschide spre cumpatare, liniste si melancolie. Se fixeaza intre drumuri, cele vechi pregatindu-le pe cele noi… Melancolia este o stare naturala prin care organismul functioneaza la o capacitate redusa. Vine de obicei dupa un esec, o pierdere, o durere puternica, impreuna cu descarcari furtunoase si regrete adanci. Dupa ce si le accepta ca facand parte din trecut, omul are nevoie de aceasta stare pentru a-si economisi resursele energetice si pentru a-si reface schema mentala afectata… Dar mie, de cand ma stiu, duminica imi toarna-n suflet o melancolie, mai mereu crescatoare spre seara, indiferent de actiunile mele din timpul saptamanii sau de trairile zilei. Ma infasoara din senin o tristete, ca-ntr-o camasa de forta, de nu-i mai stiu capatul, gulerul, manecile si adorm numarand oile si orele programului de-a doua zi… 🙂 FBphoto Asta insa, nu ma impiedica sa urez o saptamana inspirata si placuta tuturor!

Reclame

Ravel in concert

Etichete

concert, Ravel

Scriam mai demult ca-mi place sa merg la concertele simfonice, cu ajutorul carora imi ofer o meloterapie foarte eficienta. M-am bucurat sa citesc in programul Filarmonicii BV, despre lucrarile lui Maurice Ravel. Prefer valsurile lui nobile in locul celor straussiene – suprasaturate, fumate si iesite prin pavilioanele sufletului meu pana la stele – si dintotdeauna mi-a placut Bolero-ul.

N-am avut, in schimb, ocazia sa ascult suficient de mult concertul sau pentru pian si orchestra. Asa ca m-am dus bucuroasa seara, la Sala Patria. Zarzuela si cealalta simfonie spaniola mi-au gadilat placut urechile in stilul torrerrros si al trandafirului tintuit printre dinti. Dar Ravelul meu iubit ei pretuit mi-a fost linsat de-a dreptul de niste sunete ciudate.

Ca se mai intampla la spectacole sa concureze soneria telefonica – uitata in vreo geanta decrepita sau buzunar hiperafacerist – cu linistea dramatica si inaltatoare de pe scena, e una. Dar sa-ti sune telefonul pe scena, tie, instrumentist profesionist, in linistea magica creata de mainile dibace ale pianistului, si sa iesi intr-o regie scenica de barzaune pe caciula ca sa ti-l ajustezi, reintrind apoi si pedaland mai departe pe corzile jobului tau artistic, este…ca si cum ai intra cu buldozerul intr-un strat de flori.

Ca se pot intampla tot felul de imprevizibilitati scenice, stie orice artist cu experienta. Dar numai acesta are voie sa stie de ele, spectatorul nu trebuie sa afle nici ca ti s-a rupt breteaua corsetului in timpul dansului, nici ca ti-a venit un nod in gat si luand gresit octava ai opturat Bolero-ul – actul sexual muzical al lui Ravel – cu flatulatii artistice…

Sau poate sunt eu prea pretentioasa si prea obisnuita cu spectacolul vizual. Ca spectator, urmaresti simbioza artistica de pe scena – precum in videoclipul de mai sus, tandemul artistic al celor doi Maurice expus de excelentii dansatori. Si sa inchizi ochii si tot iti ramane ceva in suflet… 🙂

Noi insine

Etichete

comportament, psihologie, viata

S-ar gasi cineva sa adore sunetele false din muzica, parfumul florilor din plastic, tiramisu-ul fara gust sau o poezie care, desi poezie, nu-ti spune nimic? Nu prea cred. Iubim cu totii, mai mult sau mai putin, autenticitatea, naturaletea si profunzimea lucrurilor.

E drept ca nu sunt lesne de obtinut. Se stie ce efort si concentrare se gaseste in spatele unei partituri muzicale cantate divin. Se cunoaste ca poetul adevarat scrie cu sangele lui, ca doar respectarea ingredientelor de calitate incununeaza reteta si gustul prajiturii. Si stim ca floarea iti ofera privilegiul parfumului ei, doar daca o ingrijesti cu dragoste si stii sa-i astepti inflorirea in pamantul naturii sale.

Ne dorim intens si toata viata, ca sufletele noastre sa vibreze intr-o multitudine de momente si planuri, poate pentru ca doar atunci suntem noi insine. Si putem simti cu adevarat ca suntem liberi… Dar suntem oare cu adevarat noi insine?

Psihologii si destui guru spun ca avem trei ego-uri pe care le prezentam celorlalti, folosindu-le ca filtru de comunicare si echilibru interior. Avem astfel un chip ascuns de intimitatea starilor noastre mentale pe care numai noi le stim. Aratam o alta fata familiei si prietenilor apropiati, pictata cu gandurile si gesturile noastre pentru ei. Si avem o cu totul alta fata in societate, la serviciu, in public. Pe masura ce creste distanta de interactiune, ni se schimba si comportamentul.

Poate ca n-as gresi prea tare, dac-as spune ca mai avem inca o fata distincta – cu totul si cu totul de aur – pentru socializarea virtuala. Spatiu in care nu ne mai sustine sau nu ne mai poate trada limbajul trupului atat de elocvent in realitatea palpabila. Unde expunem doar cuvintele alese, filmuletele inregistrate si imaginile pe care le selectam inainte dupa bunul plac.

Se poate intampla – si destul de frecvent – ca eu-rile noastre sa nu fie conforme cu ceea ce gandim sau simtim in momentul respectiv. Sa ne fie interpretate total diferit de cei din jur, caci si ei au emotiile, dispozitiile lor spontane si doza de subiectivism. E posibil ca pentru a empatiza cu ceilalti, pentru a le obtine credibilitatea, respectul, aprecierea – nu mai vorbesc de dragoste, ca fiind generatorul de actiuni dintre cele mai ciudate si contradictorii – e posibil sa-ti fie necesare alte actiuni decat cele dictate de natura ta, sau stiute de tine. Pentru ca stima de sine ne creste prin recunoasterea noastra de catre ceilalti si avem nevoie sa ne incadram social.

Uneori nu ne intelegem nici pe noi insine, nu ne recunoastem. Lucrurile din jur se pot schimba cu o asemena viteza incat nu ne mai putem potrivi reactiile cu cerintele sociale, nici macar gandurile in adancimea lor. Cerintele ajung sa fie ingerinte si sa ne ucida natura…

Cand suntem noi insine? Parafrazandu-l pe John Lennon – precum ca viata e ceea ce ni se intampla in timp ce suntem ocupati sa ne facem alte planuri – poate ca suntem noi insine atunci cand suntem ocupati cu supravietuirea si nu ne mai analizam. 🙂

Lacrimi in dar

Etichete

lacrimi, religie

In spatiul sau religios, omul stie ca lacrimile sunt darul lui d-zeu, prin care isi spala sufletul greu de pacate si durere, pregatindu-l pentru un nou fel de a fi. Botezul lacrimilor ii deschide o noua poarta a vietii si un indelung proces al transformarii lui pe toate planurile. Atat de lung si complex, incat lacrimile ii devin nepretuite, simte bucuria de a trai cu d-zeu in suflet si atinge beatitudinea intelepciunii sale.

Sunt mai multe feluri de lacrimi in acest Dar. De la marunte, la generoase boabe de margaritar, de la ascunse, la siroaie prelinse pe lacate vechi si ruginite, toate asteptandu-si dreptul la descatusare si intalnirea cu d-zeu. Pe unele le stim cu totii, nu ne iarta. Bolborosesc de egoism si vrere intru pragmatismul cel hedonic si de suprafata. Altele vin din adancurile fiintei, de unde nici tu nu stii cum si cand le-ai adunat, carei karme apartin si pe cati strabuni sa-i razbuni, sa-i vindeci sau sa-i rascumperi…

Caci, cel rau slujeste ca pret de rascumparare pentru cel neprihanit, si cel stricat, pentru oamenii fara de prihana… Ma pot intreba: cine-i rau si cine-i neprihanit? Imi pare ca ne slujim unii pe altii in viteza timpului, in lupta pentru supravietuire si fierbinteala consumerismului existential. Suntem de unica folosinta, artificii in bataia vantului – care, de-atata suflu si valtoare, unele nici macar nu ard…

In contextul religios, si nu numai, stim cu totii ca bucuria trupeasca se cade sa fie imbinata cu bucuria sufleteasca. Ca placerile fizice – chiar daca binevenite delicii culinare sau orgasmice – satisfactiile imediate, traiul comod, superficial, nu-ti aduc echilibrul de lunga durata si nici fericirea autentica. Creeaza mai degraba tipare de comportament automatizat, ce reduc functiile cerebrale in loc sa le ascuta.

Esti mereu in cautare de ceva care sa-ti alunge ceata untoasa de pe creier. Pentru ca acel ceva se afla de fapt, in sudoarea fruntii tale, in satisfactia muncii implinite si daruite. E exact procesul transformarilor tale, care nu poate avea loc de pe-o zi pe alta si de unul singur. Iar lacrimile vin sa-ti lege cu rabdare chinul, incercarile, greselile, pierderile, de sensul si seninul vietii, de verticalitatea si bucuria calatoriei tale prin lume…

Fie-va lacrimile de bucurie si pace cereasca!

Cos cu senzatii

Etichete

articol, blog, concurs

Daca pana acum, blogul imi era un interesant prilej de defulare – in care ma vedeam doar eu inchizand cercul sufletului meu zdrentuit si tributar gandurilor apasatoare – eh, de curand mi-a devenit un adevarat cos cu senzatii! Caci e una sa scrii ce-ti trece prin cap, sa-ti rasune-ntre urechi sensul cuvintelor pe care numai tu il si sesisezi, uneori – asemeni celor care ce se vor hatri si la ale caror vorbe de duh numai ei reactioneaza ilar-descatusat, zburandu-i si pe cei din jur de pe piscurile spiritualitatii… Si e alta sa scrii sub oaresce reguli si responsabilitati.

Am construit, deci, pe considerentele obisnuite un articol, si abia apoi am realizat ca, de fapt, vorbesc despre lumea baletului romanesc, lume pe care as fi vrut sa n-o deranjez cu nicio soapta. Fiindca te cuprinde adanc si dureros, ca o iubire imposibila ce nu te lasa sa traiesti, dar nici sa mori… Prietenii de bransa – carevasazica slava domnului! nu ma bantuie pe blog – stiu de ce… 

Am scris spontan si napadita de amintiri, fara sa ma gandesc la concurs, la ziar, la baletul autohton, fara sa constientizez ca cercul meu de ganduri se poate sparge, strigand pe internet realitatea vazuta de mine. Eu, care tastez mocaneste la calculatorul preistoric si lipsit de diacritice; care-mi vad molcom de sensul cuvintelor – le colorez si le cosmetizez daca-s prea negre, pana-mi intind peste pometi lacrimile veseliei; care scriu ca sa uit de mine…

N-as putea sa spun ca ma dau in vant dupa blogul meu cel din calea-afara de – n-am obiceiul sa-mi recitesc postarile vechi, nu ma vad si nu ma plac deloc in trecut – dar ma bucur ca prin el si legaturile lui pot descoperi un zambet, o impresie benefica, o piesa pe care s-o ascult in nestire, o conversatie naravasa… Chiar daca nu le conturez pana la capat, pot macar sa-mi intrezaresc noi atitudini si valente…

M-oh!-tivationale

Etichete

motivatie, psihologie, religie

Daca tot am scris in postul anterior despre durere – de iar ma gadila-n urechi requiemele imbalsamatoare – ma gandesc ca n-ar strica sa aduc aminte si despre motivationalele care-au invadat netul, precum orientul, occidentul. Ca sunt divine toate, stimulative si pozitive, nimic de zis. Chiar daca isi incep frazele prin negare. Poate tocmai pentru a ne fenta creierul buretos, care oricum nu percepe negatia dupa demonstratia stiintifica, ci doar verbele, actiunea.

Sunt de acord ca sunt benefice, dar parca spuse asa buluc, imi creeaza migrene. Ma gandesc cum sa le aplic, ca aici e de fapt eczema purulenta. Pana sa-mi iau constiinta subtila de mana ca sa-mi ordoneze curat si linistitor gandurile,  mi-o iau viscerele pe dinainte si mi le imprastie curentat si zbarnait, din colt in colt. Mi se alege praful de toate informatiile si tehnicile meditative aterizate dinspre alte zari eterice.

Imi ung sufletul cu vorbele parintelui Arsenie Papacioc sau ale parintelui Pantelimon. Caci striga si-n mine mostenirea genetica, religioasa, culturala, memoria colectiva din spatiul cosmic carpatin. Le-as citi in fiecare seara, ca sa-mi poarte visele catre iubirea adevarata. Nu m-as mai trezi dimineata cu obsesiile mele lacrimoase si m-as vedea intr-o armonie viu-curgatoare cu mine si imprejurul meu universal…

Pana una, alta, sa ma inec intr-un dus revigorant, sa-mi pun pantofii cei noi si s-o iau la trap inspre orasul din natura, ca afara-i soare si pasarelele ma cheama cristalin la joc si voie buna 🙂

Cum se simte durerea?

Etichete

angoasa, dragoste, psihologie

De la auch! sau oopsy! pana la tacerea abisala, blocanta, durerile incearca omul cat ii cuprinde viata. Si sunt multe, felurite, unele nesfarsite dureri, lectii, provocari ale vietii, incercari venite de la d-zeu, experiente menite sa te faca om. Ele nu-ti vin intamplator, iar cu cat incerci mai mult sa eviti o problema generatoare de chin, cu atat ea iti revine pe parcursul drumului tau, mai ampla si mai aducatoare de holocaust interior.

Empatizez cu Hapi, fiindca am trait o situatie de gen. Dar nu pot sti, si nimeni de altfel nu poate realiza durerea din sufletul ei sau al altuia, la justa intensitate si valoare. Pot doar sa-mi derulez propriul meu film emotional, de la socul alfa si pana-n clipa respiratiei mele de-acum. Sa-mi amintesc indescriptibilul complex emotional care m-a ars (cu vreo zece kilograme) si m-a zguduit pentru multa vreme, inadmisibil de multa vreme, de nici acum nu stiu bine daca sa pasesc drept sau clatinat…

Toata lumea iti spune ce sa faci si cum sa depasesti momentul. Cum sa vorbesti despre, cum sa plangi, sa iei antidepresive homeopate – daca nu cumva servesti terapia psihologului all-inclusive – cum sa bei vinul ghiurghiuliu, ca sa-ti stingi flacarile calcaielor ajunse fara sa-ti dai seama, pana in adancul fiintei tale…Cum sa scrii pe blog – uite ca mi-am amintit de ce bloghez din nou, de-asta vara – si cum sa-ti gasesti incet-incet activitati placute, care sa-ti lipeasca la loc toate constructiile tale psihologice sarite-n aer…

Dar durerea in general, merge mana-n mana cu angoasa, care aprofundata duce la anxietate – spun domnii psihologi – care, anxietate prelungita mai mult de sase luni, duce la depresie severa si ganduri exterminatoare de sine. Durerea asta de dragoste gen , imi pare ca nu-i departe de celelalte tipuri, ba poate-i mai pardalnica uneori si sugubeata, fiindca te ia prin surprindere. Spui: mie nu mi se poate intampla, eu – cap cerebral de laborator – gandesc, rationez, ma pun la scut de eventualele…Si ti se intampla, nepermis de logica si experienta ta anterioara. Ti se intampla, caci SNC-ul tau pe baza de nervuri si conexiuni senzitive n-are treaba cu laboratorul de la mansarda…

Ne stim fiecare durerile si ni le caram in spate cum putem. Fie ca ne obisnuim cu ele, fie ca invatam din ele si le depasim, sunt ale noastre. Trebuie sa le acceptam ca facand parte dintr-un intreg, intregul nostru construit de d-zeu…

 

 

 

De-ale scrisului

Etichete

concurs, scris

Daca m-ar intreba cineva de ce bloghez – adica de ce completez spatiul cate unui post cu moatele explodate-n crestetul capului, atunci cand mi se blocheaza calculatorul sau cand nu ma pricep sa folosesc toate aplicatiile wordpress – as intra intr-un fel de fastaceala blocanta.

Nu scriu doar ca sa ma aflu in treaba, pentru ca scriu ceea ce simt, cand imi trazneste. N-as putea spune nici ca uzitez blogul in scop terapeutic sau socializant, pentru ca nu-mi chiar disec viscerele – imune, de altfel sau usor inexistente – ca sa-mi constientizez acutele stari, emotii si mentale scheme de inlaturat. Nu invit la dialog, n-am studiu jurnalistic la baza fontanelei si nici n-as avea de etalat vreun conformism exemplar privind regulile si compromisurile, oricare ar fi ele.

Nu caut raspunsuri, pentru ca stiu ca nu mi le poate oferi nimeni, caci fiecare simte, interpreteaza si actioneaza in contextul sau. Iar la cat de ciudatica cucului ma simt cateodata, nici nu ma pot reda conform cu focul de pe creier, ca sa nu scurtcircuitez reteua de inteligente sanatoase si onorabile din cadru…

Scriu cu intermitente regretabile, iar discrepanta dintre ceea ce scriu, ceea ce mi-ar surade poate, dar nu stiu pe care obraz si ceea ce-mi place sa citesc cateodata, este la fel de derutanta…

Tot ce pot spune e ca sunetul tastelor clampanite de preaplinul sau preagolul meu interior ma linisteste, ma amuza, si ma cheama inca la scris… 🙂

Cu vantul pe pleoape

Etichete

parc

Carui copil ii displace sa se dea pe leagan ? Cum ar putea cineva sa-si piarda sufletul de copil?. Quand nous sommes plus des enfants, nous sommes déjà morts. Stiu ca citatul lui Brancusi e cunoscut de toata lumea – macar de pe facebook, daca nu prin alte mijloace sau modalitati tangentiale… imi place cum suna si nu ma satur sa-l repet…

Cu pasii taraiti pe sub trotuar, cu creierul pus pe bigudiuri dese si aprins colorate, am indraznit sa ma sui astazi pe un scranciob din parc. Nu e prima data cand imi adun asa miile de bucati imprastiate-n spatiu si nu sunt nici singura persoana ce se doreste catapultata astfel in sanul copilariei. Suntem destui obositi sau studiosi, singuratici sau indragostiti care pandim locurile princhindeilor…

Mai ca le-as multumi edililor c-au facut sa existe leaganele Schaeffler – in locul dealului presarat mereu cu paturi in fum inecacios si resturi de gratare la iarba verde – ca sa ma pot adanci in aerul curat din bataia vantului si sa uit de mine cateodata, chiar si numai pentru cateva clipe…

Imbata-te de dragoste!

Etichete

Freud, psihologie, sexualitate

Imbata-te de dragoste!

A savura iubirea inseamna sa gasesti un echilibru intre erotism si intimitate. Daca fuziunea dintre cele doua suflete e prea puternica, mai pui vreo doua piedici ca sa te distantezi in erotism. Iar daca praful incepe sa ninga peste inimile indepartate, inseamna sa stii sa-l sufli in timp util ca sa le poti reaprinde cu carbunii dorintei…

Altfel, ne paste angoasa, frustrarea – dupa cum analiza Freud in ’39 – dispretul si mai stiu eu ce nevroze refulate-n vise nocturne, comportamente sociale sau creatii culturale. Nu ca ne-ar strica mai multe manifestari artistice, sau categorii ale artei – inclusiv arta culinara sau arta de a bloga … Dar emotiile negative aparute in urma deturnarii libidoului bolid – mi-ar fi placut sa dau la Psihologie! – conduc spre, nici mai mult nici mai putin decat bolile coronariene, cancerul si alte manifestari dureros-corporale – dupa cum spun alti psihologi precum Daniel Goleman…

Eu nu pot decat pentru ca sa spun, ca asta-noapte am visat o matura. 🙂 Pe care nu stiam daca s-o incalec vrajitoreste, s-o asortez cu deseurile mele cerebrale sau cu simbolistica dansului tribal, aducator de ploaie purificatoare…

Mancati prieteni, beti si imbatati-va de dragoste! – spune versetul biblic… Si faceti ce va dicteaza inima! 🙂