Am si uitat ca inca mai sunt abonata email-ic la unele bloguri dinaintea erei noastre-facebook; intrucat imi placea mai demult sa le citesc paginile interesante, ce dadeau nastere la tot soiul de comentarii. Acum, imi pare ca lumea s-a mutat cu toata garderoba pe acest Fbsite – spre deliciul lui Zuckerberg – si gestioneaza de-acolo majoritatea informatiei.
Asadar, am dat peste acest articol marca Dulce Mahala, si cum mi-a placut si nu aveam posibilitate sa-i dau like – wordpress sau Fb, am decis sa-i dedic un Publish Link…
N-as putea spune ca ma omor dupa orasul in care traiesc, dar acum cateva zile – umbland de nebuna, brat la brat cu primavara februara de pe strazile centrului sau vechi – am avut aceeasi senzatie de bine si de recunostinta. Pentru frumusetea parcurilor acestuia, atunci cand sunt ingrijite – si de regula sunt, chiar daca nu se compara cu magnificele capitalei.
Sunt recunoscatoare pentru privelistile ce ti se perinda vazului, in combinatia destul de echilibrata dintre vechi si nou – aerul occidental de peste dalele si fatadele istorice…Pentru gerul iernii care-ti taie obrajii si-ti revigoreaza plamanii – chiar daca anul acesta Baba Dochia n-a coborat prea mult de pe piscurile ei. Sau pentru mirosul de brad de dupa ploaia varatica, ce uneori cuprinde tot orasul si nu stii de unde vine…
Purtandu-mi pasii pe langa Biserica Neagra la Vatra dulce aferenta, apoi pe la Poarta Schei si in sus spre Prima scoala romaneasca, ma gandeam cat de norocoasa ar trebui sa ma simt ca nu trebuie sa fotografiez – asemeni turistilor tot mai multi si asiatici de la an la an – fiecare colt autentic de frumusete urbana. Ca pot admira oricand ceea ce altul alege sa memorizeze tehnologic, privind doar o data…
Mi-am amintit ca asta-vara, pe aceleasi strazi mi-am pedalat bicicleta spre Pietrele lui Solomon, impreuna cu cativa zelosi si inimoase, pregatindu-ne fizic pentru plimbari mai lungi gen Brasovul pedaleaza… Am si participat la doua trasee de ciclism intr-o singura zi. Nu, n-am cazut si nu mi-am zdrelit tamplele sub casca, dar am respirat turbo doua zile la rand de la efortul urias, neobisnuit… si am avut o satisfactie extraordinara…
Ne dorim de multe ori lucruri straine, mai putin pe potriva realitatii si posibilitatilor noastre imediate, privind in zari mult prea indepartate. Cand ne-ar fi poate mai usor sa ne concentram asupra a ceea ce avem langa noi…
