Etichete

,


Teoretic vorbind sunt intru totul de acord cu ideile facebuciste. Dragostea n-are cum sa stoarca sange din viscerele tale, cand ea te inaripeaza spre vazduhuri divine, echilibrandu-te totodata si orizontal. Nici singuratatea n-ar trebui sa te doboare pe sub pamanturi, din moment ce toti avem nevoie de un spatiu personal, in care sa ne tronam tabieturile cumulate-n vreme.

Evident ca rejectia te arde pana-n maduva osoasa si-ti aduce inspre rumegare intreg trecutul acoperit de frustrari, cu scaldatoare cu tot. Invidia te rapune, bineinteles; cum sa nu-ti doresti s-o substitui pe stimabila persoana, ce se lafaie in pantofii tai de fapt si de drept si sa n-o visezi pe lista lui Tepes Doamne!? Sigur ca pierderea celuilalt te doare, a celui care te-a locuit in oglinda sufletului ajuns printre nori…

Sunt in stare de acceptiune a tuturor psihoteoriilor neuro-imunologice cercetate pe scara internationala de la Freud incoace. Cred – printre lacrimile lui Ovidiu – in toti pasii randuiti spre trezirea la realitate si reluarea dragostei divine; in distrugerea patternelor si introiectiilor blocante de emotii roz-albastre, sanatoase. Daar, amigdala mea de creier reptilian ma taraste deseori, surprinzator si din pacate, in razboi cu toate constructiile mentale, sugrumandu-ma in practica, incet si sigur…

Pana cand vine o zi – cum a fost cea de astazi – in care ceata densa, alburie lasa loc unui soare mult prea lucitor pentru o iarna devenita atipica. Atunci broboanele de pacla din plamani se pravalesc in stropi de viata. Pasii ti se opresc pe o piatra de acoperis – unde poti cuprinde zarea si privelistea in toata splendoarea ei. Deschizi o carte, clipocesti de atata bucurie-n simturi si te lasi dus…
Te trezesti cu aforismul pe teasta, precum ca frumusetea e in ochii privitorului. Asa cum dragostea e in tine, nu ti-o poate lua nimeni si o gasesti ori de cate ori stii sa-ti deschizi corect sufletul…

Anunțuri