Etichete

, ,


Asta seara, am fost la concertul Filarmonicii BV. De cand si-a intrat in drepturi, in noul sediu: Sala Patria – fosta cinematograf de frunte – Filarmonica se prezinta foarte bine. Nu ca n-ar fi facut-o si inainte, la Complexul MIlitar BV – unde acustica era mai mirobolanta, mi se parea mie – dar aici, concertele sunt mai mult decat concerte, sunt adevarate show-uri regizate.  

Inca de la inceput, dupa asezarea publicului in fotoliile visinii-regesti – unde daca ai peste 1,60m, stai contemplativ, cu genunchii la tample – intra muzicienii pe rand, in siruri negre de costume cu papion si rochii de seara, pana la spate gol; siruri formate dupa o oarecare ordine, numai de ei stiuta, probabil dupa instrumente, dupa partidele lor specifice, sau aport sonor artistic (?). In continuare, artistii umplu spatiul cu surasuri solemne, isi aranjeaza pupitrul si toaletele asijderea, dupa care intra concert-maistrul cu plecaciune. Se acordeaza cu totii, urmand apoi o tacere tensionata, pe care uneori, o poate sparge numai regizorul tehnic, culisat, chemand dirijorul la scena…

Imi place la concert, ma ajuta la meloterapia pe care o fac de multa vreme. Imi sunt dragi spectatorii pe care-i vad ocupand mereu aceleasi locuri, abonati fiind si virusati la muzica clasica, preclasica, baroc, romantica, moderna etc. Ei stiu sa asculte, pana la non-respiratie, sincronizandu-se cu muzica si interpretarea cu precadere speciala, a celor de pe scena.

Nu inteleg, in schimb, slabiciunea cu care fosneste ici o bomboana dezvelita lacom de o prezenta intr-atat de decrepita, incat nu suporta amanare. Nu pricep ignoranta featuring indolenta cu care straluceste colo un iphone facebucist, sau suna chiar, dincolo de noi un tel.-mobil de factura antica si incapatanata, de-si intorc capetele pana si muzicienii, ori isi ajusteaza performanta dupa melodia-apel – cum l-a-ndemnat odata pe un pianist, umorul sau sarcastico-salvator…    

In seara asta, mi-au placut solistii de la flaut si fagot din prima parte a concertului – la prezentarea compozitiilor lui Bach si Ferrari – cu toate ca nicidecum Porche…  Si mi-ar fi placut incudeosebi  si partea a doua – ca Mahler e iubitul meu de peste vremuri – daca n-ar fi intervenit in muzica sa, pe final, o papusa porticalie de soprana si de mosafira, care mai mult arata bine la der fruhstuck, decat canta la-die fruh-hu-hu-ling.  As fi ramas doar placut atinsa pe retina si timpan, de interpretarea concert-maistrului in cadrul acestei simfonii, nr. IV de Mahler. Zic pe retina, pt ca violonistul, de maare exceptie, isi schimba viorile estetic si acustic, dupa necesitati. Avea doar doua – una la brat iar alta, cuminte pe scaun – si le manevra in draci, cand pe una cand pe alta, de te naucea pana la sudoare… 

Orisicate piedici as avea, sau lucruri neintelese, nu vreau sa renunt la concert. Semnez condica in fiecare joi, si-o voi semna inca multa vreme, pt ca-mi place muzica din repertoriu si sunetul orchestral live simfonic, pt. ca ma relaxeaza si ma purifica intr-un fel, mi-e benefic…

Si da, sincere felicitari filarmonistilor! 🙂 tzipiric 

 

 

 

Anunțuri