Etichete

,


suspendati
Citesc despre descoperirea unui anume doctor de la Universitatea din Montreal, precum ca persoanele care au urmat un program obisnuit de fitness, nu numai c-au slabit ori si-au tonifiat musculatura, dar si-au imbunatatit si memoria si perceptia. Ma iau dupa descoperirea uluitoare – ca mersul pe jos – a doctorului si ma autoevaluez.
Constat ca programul meu obisnuit de baletto-fitness nu mi-a imbunatatit nici macar tenul deschis catre batranete fara tinerete si moarte fara de viata, darmite memoria si perceptia. Caci, cu trei entorse la glezna dreapta, una la stanga spre inapoi si-o intindere de coapsa pana peste cap, am tot dreptul sa ma percep ca pe-un liliac, destoinic casapit la lumina becului de rampa. Cat despre memorie…

Am urat dintotdeauna sa-mi uit pe unde-apuc sau pe unde ma preumblu: cheile, manusile – cu precadere in taxiuri, portofelul, bricheta – de-acum 111 ani, de cand fumam simandicoas’, belicoas’, tuberculoas’ si devreme-acas’ ca ma asteptau grijile – telefonul sau mai nou ochelarii. De aceea, la orice plecare – in avanpremiera iesirii pe usa – am in practica un intreg ritual de verificare a obietelor uzuale, pretioase, in geanta, prin buzunare, creier, de pe unde le-o fi locul sau corespondenta. 🙂

Cu toate astea, in ciuda concentrarii si a pipaitului de rutina, soarta ma vitregeste de asemenea lucruri, cand mi-e lumea mai draga. Cum mi s-a intamplat aseara, uitand ochelarii de citit intr-o vizita. M-am simtit ca intr-un picior pe sarma deasupra planetei, cu toata scriso-terapia mea legata de gat. Si cum nici rezolutia marita de la calculator nu mi-a fost intru satisfactia nevoii mele, am inceput sa caut alternative optice, cotrobaind dupa niste lentile de rezerva. Nici urma de ochi ajutatori.
Am gasit in schimb, un car de amintiri explodate de prin tot felul de maruntisuri vechi, unele chiar calde-tamaduitoare, inclusiv trei bancnote mari din 2010, de pe vremea cand predam cursuri de hip-baletto-fitness-hop – or mai fi fiind valabile? 🙂 ca n-au trecut decat trei ani, echivalenti in al meu creier cu trei secole si-o jumatate din vremea d’apoi…

Cand timpul trece repede, e de la noutate, placere sau pasiune (?); cand trece greu, e de la rutina combinata cu frica asimilarii experientelor noi. Sau invers? Nu mai poti sti exact nici cum te cheama; muncesti, te pasionezi, incerci marea, treci muntii intunecosi sau codri de arama si nu dobandesti nimic, pasesti pe langa poarta raiului, de-ti vine sa te lupti si sa fugi in acelasi timp, mancand pamantul de ciuda…

Anunțuri