Etichete

, , , ,


Aseara am murit de curiozitate sa vizionez la Cityplex Pozitia copilului , care a luat Ursul de Aur …si-am murit.

Sangele mi s-a ridicat in suvoaie progresive spre tample, inca de la primele secvente, pana cand picaturile reci-fierbinti de pe sira spinarii m-au trimis spre izvorul aerului conditionat din fundul salii de cinema. Filmate cu o singura camera, imaginile – de pe ecranul poate prea lataret pentru ele si pentru mine – m-au invartit, ametit si (cu)tremurat, ca-ntr-un carusel, pana ce mi-am parasit fotoliul… Si n-am fost singura – alte cinci mironosite ultrasensibilizate au parasit sala, din pacate…
Io macar am ramas intr-o pozitie originala la canatul usii, prelinsa peste geanta si prinsa de scenariu, cu urechile ciulite, ca la teatru radiofonic, scotand doar arar cate un ochi printre degetele sustinatoare de frunte, ca sa vad totusi jocul actorilor irezistibili. Stranietatea atitudinii mele a atras trei dintre plasatorii salii. Stranietate care i-a facut pe acestia – dupa ce s-au convins probabil, ca nu vreau sa buzunaresc pe nimeni 🙂 – sa ma intrebe pe rand, daca mi-e bine si daca nu doresc un scaun sau vreun ajutor…

Stiu ca exista o tehnica de imagine – cam ca la filmul documentar – care plimba camera de la expresia unui personaj la altul, de sus in jos si iar in sus si-n lateral, pe corp, pe gesturi, pe obiecte etc., folosita poate pentru a reda mai autentic emotiile, actiunea, societatea eroilor si pentru a avea un impact mai mare asupra publicului…Da, si-a avut asupra mea un impact privind aceasta exotica societate, de mi-a crescut greata care m-a scos si din tara de cateva ori, nu numai de la locul meu din cinema…

In rest, sunt de acord cu criticii care au apreciat discursul filmului, presarat cu tot ce vrei. De la umorul negru-vanat-violet si comportamentele cu semnatura romaneasca, pana la cum ar trebui sa fie ele in contextul civilizatiei oiropene. O drama psihologica, arborand cu succes toata gama de relatii parentale, sociale si de cuplu. Actorii, toti, unu’si unu’, jos cu palaria! – mi-au placut, cu precadere, dictia si intonatia lor 🙂
Cine sunt eu sa spun mai multe despre film? Decat ca aud, vad – inca cu dureri de cap, optic-reverberate astazi – ca simt si percep ca o simpla spectatoare, entuziasmata de produsul artistic si mandra, intr-un oarecare final, ca sunt romanca…

Anunțuri