Etichete

, ,


Odata cu prima gura de aer inspirata de surle si trambite si pana la ultima suflare de gheata daruita universului, omul tinde catre starea sa de echilibru. Fie ca se manifesta fizic sau fiziologic, cu toata forta organelor sale puse la punct, fie psihic, cu gandurile constientizate inspre pozitiv, el isi cauta confortul si sanatatea, dandu-si sens printr-o continua zbatere. De la mersul de-a busilea, primii pasi de dans din valsul mirilor, la mersul leganatu, aplecat – spre propriile vlastare si apoi baston – suntem in caruselul vietii, fara sa ne putem da jos, ca nu-i timp si ne urmam calea, in mod rapid si reflex dupa tot felul de planuri si responsabilitati…
Primim la inceput scheme ursitoare de la parinti, frati mai mari, rude, apoi de la stiutorii nostri profesionali, si de-alaturea, care mai de care mai onorat si bine intentionat. Ajungem la un moment dat sa le construim si noi, pe-ale noastre, in masura in care le putem insera sau impleti cu celelalte, existente sau ale celorlalti…
Si traim, si muncim, si iubim…
Natura ne impunge mereu inainte, spre colina, sa-i treci povarnisurile, sa inveti din greseli si iar sa gresesti. Nu importa de cate ori cazi peste oasele rupte, si cat noroi inghiti, conteaza unde ajungi…Da…in varful colinei…
Si traim, si muncim, si iubim…
Si cand atingi starea de echilibru… esti in varful colinei, dar esti plin de pamant si esti aer…

Si mi-a vizitat mentalul meu cel unic – citind undeva, nici nu mai stiu unde – cuvantul homeostazie Si de-atunci ma tot intreb ce-o fi de capul lui, al cuvantului? Ca de-al meu…I-am oferit cafea si dulceata si n-a vrut sa stea, ca cica se grabeste…Poate ca dac-o sa m-apuc de scris… 🙂

Anunțuri