Pozitia copilului

Etichete

drama, film, psihologie, societate, viata

Aseara am murit de curiozitate sa vizionez la Cityplex Pozitia copilului , care a luat Ursul de Aur …si-am murit.

Sangele mi s-a ridicat in suvoaie progresive spre tample, inca de la primele secvente, pana cand picaturile reci-fierbinti de pe sira spinarii m-au trimis spre izvorul aerului conditionat din fundul salii de cinema. Filmate cu o singura camera, imaginile – de pe ecranul poate prea lataret pentru ele si pentru mine – m-au invartit, ametit si (cu)tremurat, ca-ntr-un carusel, pana ce mi-am parasit fotoliul… Si n-am fost singura – alte cinci mironosite ultrasensibilizate au parasit sala, din pacate…
Io macar am ramas intr-o pozitie originala la canatul usii, prelinsa peste geanta si prinsa de scenariu, cu urechile ciulite, ca la teatru radiofonic, scotand doar arar cate un ochi printre degetele sustinatoare de frunte, ca sa vad totusi jocul actorilor irezistibili. Stranietatea atitudinii mele a atras trei dintre plasatorii salii. Stranietate care i-a facut pe acestia – dupa ce s-au convins probabil, ca nu vreau sa buzunaresc pe nimeni 🙂 – sa ma intrebe pe rand, daca mi-e bine si daca nu doresc un scaun sau vreun ajutor…

Stiu ca exista o tehnica de imagine – cam ca la filmul documentar – care plimba camera de la expresia unui personaj la altul, de sus in jos si iar in sus si-n lateral, pe corp, pe gesturi, pe obiecte etc., folosita poate pentru a reda mai autentic emotiile, actiunea, societatea eroilor si pentru a avea un impact mai mare asupra publicului…Da, si-a avut asupra mea un impact privind aceasta exotica societate, de mi-a crescut greata care m-a scos si din tara de cateva ori, nu numai de la locul meu din cinema…

In rest, sunt de acord cu criticii care au apreciat discursul filmului, presarat cu tot ce vrei. De la umorul negru-vanat-violet si comportamentele cu semnatura romaneasca, pana la cum ar trebui sa fie ele in contextul civilizatiei oiropene. O drama psihologica, arborand cu succes toata gama de relatii parentale, sociale si de cuplu. Actorii, toti, unu’si unu’, jos cu palaria! – mi-au placut, cu precadere, dictia si intonatia lor 🙂
Cine sunt eu sa spun mai multe despre film? Decat ca aud, vad – inca cu dureri de cap, optic-reverberate astazi – ca simt si percep ca o simpla spectatoare, entuziasmata de produsul artistic si mandra, intr-un oarecare final, ca sunt romanca…

Exercitiu

Etichete

exercitiu, psihologie, viata

Nu cred ca exista oameni prosti, ci doar oameni neexersati emotional. Oameni care, prin insuficienta sau impropria lor experienta de viata, nu raspund in mod empatic si eficient la cerintele societatii din care fac parte.

E adevarat ca venim pe lume cu un bagaj genetic si informational mostenit – de la hominide incoace – cu care defilam toata viata, fara sa ne intrebam de ce-l avem si unde ne duce. Dar natura nu ne opreste sa-l personalizam putin, sa-i dam culoare sau sa-l captusim, cat mai rafinat.

Care va sa zica, nu te pui cu genele creatoare de inteligenta academica si IQ ridicat – nu la asta ma refer. Ci la competentele castigate de-a lungul vietii, datorita colajului ei experimental. La acele capacitati emotionale care te ajuta sa rezolvi situatiile complicate, sa elimini ambiguitatea, sa stii sa deduci dintr-o intamplare, sa-i alegi sensul corect, sa-i inveti esenta si sa mergi mai departe.

Evident ca nu poti dobandi toate aceste calitati, traind comod, dupa un tipar construit odata, caldut, bine aromat si aplicat cu constinciozitate – asa cum ne-au invatat in copilarie (pe unii, mai aproape de hominide 🙂 ) sa ne facem temele, preluand adevarul de-a gata, fara sa mai exploram nimic. Suntem programati pentru diversitate si noutate. Dar pentru asta ai nevoie de curaj, un strop mai mare decat acela cu care traversai ulita, strada sau bulevardul in drum spre supiluca de-acasa.

Da, ai nevoie sa-ti depasesti temerile de necunoscut si sa infrunti spontan realitatea. Iti potrivesti doza de adrenalina si-i dai bice actiunii clocotitoare intru schimbare, spre binele umanitatii si al tau personal.

Am cetit pe Facebook – (re)sursa de inteligenta cu arie larga de raspandire: „Când o uşă se închide, alta se deschide. Dar adesea ne uităm cu atâta jind la cea închisă, încât nu o vedem pe cea care tocmai s-a deschis.” – zicea Alexander Graham Bell, asteptand sa sune telefonul.
Ne uitam cu jind la balamale; mai exista pe lume? Ca de-atata inchis si deschis, usile spumos leviteaza…

Homeostazie

Etichete

echilibru, fizic, psihic

Odata cu prima gura de aer inspirata de surle si trambite si pana la ultima suflare de gheata daruita universului, omul tinde catre starea sa de echilibru. Fie ca se manifesta fizic sau fiziologic, cu toata forta organelor sale puse la punct, fie psihic, cu gandurile constientizate inspre pozitiv, el isi cauta confortul si sanatatea, dandu-si sens printr-o continua zbatere. De la mersul de-a busilea, primii pasi de dans din valsul mirilor, la mersul leganatu, aplecat – spre propriile vlastare si apoi baston – suntem in caruselul vietii, fara sa ne putem da jos, ca nu-i timp si ne urmam calea, in mod rapid si reflex dupa tot felul de planuri si responsabilitati…
Primim la inceput scheme ursitoare de la parinti, frati mai mari, rude, apoi de la stiutorii nostri profesionali, si de-alaturea, care mai de care mai onorat si bine intentionat. Ajungem la un moment dat sa le construim si noi, pe-ale noastre, in masura in care le putem insera sau impleti cu celelalte, existente sau ale celorlalti…
Si traim, si muncim, si iubim…
Natura ne impunge mereu inainte, spre colina, sa-i treci povarnisurile, sa inveti din greseli si iar sa gresesti. Nu importa de cate ori cazi peste oasele rupte, si cat noroi inghiti, conteaza unde ajungi…Da…in varful colinei…
Si traim, si muncim, si iubim…
Si cand atingi starea de echilibru… esti in varful colinei, dar esti plin de pamant si esti aer…

Si mi-a vizitat mentalul meu cel unic – citind undeva, nici nu mai stiu unde – cuvantul homeostazie Si de-atunci ma tot intreb ce-o fi de capul lui, al cuvantului? Ca de-al meu…I-am oferit cafea si dulceata si n-a vrut sa stea, ca cica se grabeste…Poate ca dac-o sa m-apuc de scris… 🙂