Etichete

, ,


Am fost in seara asta la concertul Filarmonicii din oras. N-am avut norocul sa-mi ascult bucatile muzicale favorite, dar tot mi-au picurat in suflet fericirea, un concert de Mendelssohn pentru pian si orchestra si unul de Pasculli pentru oboi. Sala n-a fost arhiplina ca altadata – e ger, spunea cineva si lumea nu mai iese la ospat artistic – insa cei care au format publicul, i-au aplaudat pe muzicieni cu aceeasi caldura.

E plictisitor sa vorbesti despre arta in vremuri de criza economica, cu demonstratii si mitinguri politice. Subiectul, daca nu e chiar o nebunie, e oricum lipsit de interes general. Lumea nu rupe usile la concertele simfonice, si nici pe bloguri nu se scriu prea multe despre acest gen de spectacol. Chiar Alexandru Tomescu s-a mirat cum de-a fost inclus in topul celor mai doriti barbati bautori de Heiniken , dupa 29 de ani, spunea el, de cantat la vioara…

Ma emotioneaza adanc profesionalismul cu care artistii suporta criza. Indarjirea cu care se daruiesc publicului in aceleasi standarde de interpretare. Ei nu fac rabat de la calitate, asemeni instrumentistilor din seara asta. Muzica inseamna totul pentru ei, ca si cum ar fi D-zeu, singurul stimul de supravietuire. Te gandesti ca poate asa reusesc sa faca abstractie de tumultul inconjurator, de acele presiuni sociale si carente economice care depasesc limitele normalitatii, si reusesc sa-si prezinte arta cu atata traire…

Trebuie sa iubesti mult ceea ce faci, sa te simti in elementul tau, ca sa-ti pierzi copilaria studiind, sa continui cu training intens in timpul liber si cand profesezi, sa nu renunti la activitatea ta indiferent de transformarile sociale. Compromisurile pe care le faci pentru a supravietui economic le accepti mai usor. Si poate doza de nebunie atribuita de ceilalti tie ca artist, te ajuta sa-ti vezi mai departe de natura ta si latura spirituala. Oare cat suntem de nebuni daca facem ceea ce ne indeamna sufletul sau ne lasam prada simturilor noastre?

Anunțuri