X si O Dance Project

Etichete

arte vizuale, dans, proiect

Collective Identity from x si 0 Dance Project on Vimeo.

X si O Dance Project. E un superb film postmodernist derulat in cadrul unei galerii bucurestene de arte vizuale, al carui link l-am primit de la zgondy.

Imi place ideea de baza ce reflecta – asa cum scrie si in textul explicativ – construirea unei colectivitati prin distrugerea identitatii personale. Imi place tehnica de redare prin miscari clasice dezvoltate in combinatii de dans contemporan, imi place amestecul de imagini si decoruri, materiale, cadre, unghiuri, fundaluri, corpuri in miscare, coloana sonora, costume, picioare bandajate, masini uriase de spalat, lichide curgand, transpirand trupurile tensionate…

Ma duce cu gandul la globalizare, la imensa colectivitate UE si moneda ei unica, dizolvandu-le pe celelalte, dar si la comunism si colectivizare, la uniformizarea claselor de studiu educativ, opturand personalitatea, originalitatea sau specificitatea individului. Sau pur si simplu la ansamblul clasic de balerine ce construiesc impreuna aceeasi imagine in miscare, lebede trase la indigo…

Am inteles ca s-au lucrat luni intregi la realizarea proiectului. A durat probabil filmarea si montarea cadrelor. E greu sa gasesti asemenea spatii si sa lucrezi in ele. Dar a meritat tot efortul. Felicitari tuturor celor implicati in desfasurarea lui!…

Reclame

Love will be the gift you give yourself

Etichete

dragoste, transformare

Calculatorul imi face figuri. E tot mai des buimac, blocat si nu-mi onoreaza comenzile. E clar, trebuie schimbat. 🙂
Am citit la Hapi despre eterna dragoste. Si pentru ca nu am reusit sa-i postez un comentariu, ma consolez cu o scurta editare de post. Cum as putea sa n-o fac? E un subiect valabil vesnic in univers si toti avem cate ceva de adaugat sau de repetat, dupa trairile noastre sau ale celorlalti.

Mi-am amintit o replica de suflet dintr-o piesa de teatru, ce asemana dragostea cu un nou-nascut – si iubitii, cu parintii lui evident – pretiozitate fragila, pe care, daca n-o ingrijesti mereu si atent, aceasta moare. Si ma gandeam si eu ca toata lumea, ca oricat am fi de potriviti unul pentru celalalt si oricata pasiune am simti la inceput, daca nu ne implicam suficient, daca nu lucram la constructia relatiei – chiar ca la un edificiu, sistematic, progresiv, pe etape – nicio dragoste nu dureaza.

Sigur ca la inceput te paleste o flacara imensa, care te mistuie pe toate partile, te topeste ca pe-un metal in furnalul hotarat sa scoata ceva din tine, sa iei forma dorita de d-zeu. Focul scade apoi cu timpul, iar daca-i supravietuiesti, il poti face sa arda mocnit inca multa vreme. Depinde de ceva inefabil, o sincronizare foarte fina, magica, de echilibrul precar dintre a darui si a primi, de empatia cea de toate zilele, de o educatie permanenta intru pastrarea calitatilor sufletesti, de nondependenta si respectul pentru valoarea si spatiul celuilalt, etc…

Dragostea evolueaza si ea odata cu noi si transformarile noastre. Nu putem ramane la fel ca la inceput, timpul trece peste noi, lasa urme pe dinafara si ar trebui sa aduca intelepciune pe dinauntru. Si aceasta nu se obtine fara suferinta, aidoma fericirii de a iubi, vorba lui Woody Allen:

To love is to suffer. To avoid suffering, one must not love. But then, one suffers from not loving. Therefore, to love is to suffer; not to love is to suffer; to suffer is to suffer. To be happy is to love. To be happy, then, is to suffer, but suffering makes one unhappy. Therefore, to be happy, one must love or love to suffer or suffer from too much happiness.

Nu toti suntem dispusi sa platim un pret pentru fericire, ne place mai mult sa primim decat sa oferim. E mai simplu, comod si fara suferinta sa-l asimilam pe celalalt modelandu-l dupa nevoile noastre…

Peron

Etichete

cuvinte, exercitiu, joc, peron

La Evita Peron mi-a zburat gandul, citind cuvintul peron pentru continuarea duzinei de cuvinte de sambata. La personajul interpretat de Madonna in Evita – desi nu m-am dat in vant dupa interpretarea acesteia in muzical si nici chiar dupa aceea a lui Banderas, febletea mea de altfel din Zorro Tango si Take the Lead. Ma gandeam la femeia care degaja pasiune pe toate planurile si tuturor, la indragostita de Juan – presedinte argentinian, de putere, ascensiune, opulenta si roasa de cancer inainte de vreme. La spiritul ei umanitar, invelis ironic al acestor pasiuni…

Si la dragostea dusa la extrema de Anna Karenina, in cartea lui Tolstoi, si sfarsita langa peron, sub rotile trenului. O dragoste mizand in desfasurarea ei pe o singura carte: ofiterul Vronski. O iubire care nu suporta alternanta, ce se confunda cu insasi sensul vietii si dicteaza moartea…

Peronul e pentru mine locul cel mai trist de pe lume. Stiu, sunt subiectiva. Scriam si-ntr-o povestioara mai veche despre faptul ca ma deprima trenurile si astfel capata o nuanta gri tot ceea ce e legat de ele

Este spatiul care uneste sau innadeste drumuri intr-o diversitate de sensuri. Unde se flutura batistele de ramas bun sau tremura florile de bun venit. Locul unde se aduna bagaje si informatii speciale. Unde oamenii se vad sau comunica altfel. Se cunosc, deschid conversatii cu dezinvoltura sau condescendenta momentului. Se stabilesc parteneri de drum, se cumpara reviste, se bea apa din tasnitoare, se asculta la unison vocea nazala, cantatoare de rute si directii.

Uneori e rampa de lansare a unor povesti de dragoste, alteori, pista lor de aterizare. Timpul e singurul care sfideaza peronul cu ochii sai rotunzi sau patrati si limbile lui ucigatoare de plictiseala asteptarii sau suflul respirator intarziat…Si se mai gasesc uneori in sfidare, micii regi ai peronului, zdrentuiti, in miresme auro venite din lumi bezmetice, intunecate. Suflete nevinovate in paganismul lor, umbre, holograme ale unor civilizatii esuate…

Peronul! Nu l-am mai simtit demult sub talpi… le fel sau diferit cu duzinarii psi, almanahe, tibi, cita, scorpio, virusache,anaveronica, mitzabiciclista

Duzina de cuvinte – Amorul vrajitor

Etichete

cuvinte, exercitiu, joc, scris

–––––-
Pleoapele i se zbat isteric pe sub arcade. Gandeste ca nu va dura mult si i se va cere sa accepte trocul. Ce imaginatie bolnava trebuie sa ai, ca sa crezi un colectionar de arta in stare sa renunte la una dintre dependentele sale valorice? Iar el era curat addicted de cd-uri, avea rafturi intregi de muzica adunata pe suporturi de toate felurile – de la primele viniluri aparute, pana la mp3urile, ipodurile sau ma rog, ultimele gaselnite ale tehnicii – colectii de sunete ce se derulau dantelat, concomitent cu starile lui euforice sau depresive. Nimic nu i-ar fi adus un balans mai adevarat, o impacare cu viscerele revoltate de atata responsabilitate afectiva.

Cum sa traiesti lipsit de muzica? Cum sa-ti astepti cu infrigurare obiectul dragostei, fara vuietul melodios scurs din timpane, continuu si curabil? Cine ar putea suporta un vis de iubire arid, lipsit de fundalul sonor al beatitudinii sau al demonilor sai? Tot ce arde in tine pana la cenusa, se poate converti in muzica…

Nu-i trebuie lui Silistra si alte lucruri concrete. Realitatea este o mizerie. Uraste sa vada cum se balacareste omul de la stanga la dreapta si niciodata de jos in sus. Nu mai exista spiritualitate. Iar Ilinia nu vrea sa vada cat de crud ii sfarma palatul de clestar, lumea lui salvatoare, etuva muzicala datatoare de oxigen. Asta-i adevaratul oxigen, ce-i improspateaza vinele si-i aduce dragostea pe tipsie de argint.

Aparitia ei intempestiva, prin propunerile sale directe si total incomode, indecente au adus serioase turbulente in viata lui de izolat, sociopat si au facut din Ilinia un monstru. Calatoria la Silistra nu-i putea aduce decat teroare. O teama de inevitabil ii cuprinse trupul, cand ii auzi pasii de silitra, apasati metalic pe pardoseala sub forma de sah.
Totul parea sa explodeze, incepand cu tamplele-i involburate de sange si inima-i deja inlantuita. …

–––––––

Acesta e un exercitiu de scris cu care ma alatur pentru prima data consacratilor almanahe, psi, Tiberiu, redsky, , Cita, scorpio, virusache, anaveronica, cioburi de chihlimbar

Cum gestionezi dezamagirea?

Etichete

activitati, dezamagire, oameni

Am gasit undeva pe un blog , cateva cuvinte despre dezamagire. Si desi sentimentul nu-mi este de actualitate, caci am norocul sa nu ma fi dezamagit nimeni de curand, m-am gandit sa postez doua vorbe.

Cred ca esti cel mai afectat atunci cand te dezamagesc oamenii… Si atunci cand nu-ti iese un proiect sau esuezi intr-o activitate, cand iti pui la bataie toate cunostintele acumulate si crezi din strafundurile fiintei tale ca le vei realiza, constatand la un moment dat ca rezultatul nu e cel sperat, si-n acest caz sentimentul e crunt. Dar il poti cataloga ca rezultat al unei experiente din care ai lucruri utile de invatat, pe care le poti concretiza in viitor cu mai multa stradanie si stiinta.

Stii de la inceput ca esti expus unor riscuri si cauti sa gasesti pe cat posibil punctele tari, punctele slabe, oportunitatile si amenintarile unei afaceri de exemplu. Iar daca aceasta nu are succesul dorit, intruneste mai multe cauze, de la o analiza insuficienta, la schimbarile de mediu socio-economic. Depinde de tine sa te perfectionezi mai departe, sa aduni informatie si experti cu care sa colaborezi. Te poate consola si motiva faptul ca destui multimilionari, oameni de succes au convertit esecurile proprii in activitati de izbanda…

Dar cand investesti intr-un om stima, admiratie, dragoste, toata increderea ta si vezi ca i-ai atribuit inutil valori si calitati pe care nu le are, mi se pare daca nu cumplit, oricum greu de digerat. Il vezi special, datorita unor concursuri de imprejurari care-l fac diferit de restul lumii. Ajungi sa-l pui pe un oarecare piedestal, sa-l consideri un adevarat model si dintr-odata viata ti-l arata plin de tarele omului de rand sau cu metehne chiar mai jos decat ale tale.

Cunoastem oamenii de langa noi datorita intamplarilor care ne pun in comun si-n comunicare. Cand reactiile noastre sunt de regula intr-n fel si cel de langa tine excepteaza pozitiv si recurent, n-ai cum sa nu-l admiri, sa nu-i oferi incredere. Sa nu ajungi sa-l iubesti. Pana la proba contrarie, cand te doare sa-l vezi deficient si vicios ca toti ceilalti, ca tine poate. Si modelul, idolul tau dispare. Simti regret, ciuda, nesiguranta si neputinta ca ti-ai pierdut sansa elevatoare – ca-ntr-un joc fara castigatori, un sir nesfarsit de perdanti. Conteaza cu ce fel de oameni rezonezi…

Sau poate suntem unii care ne inlantuim de la sine cu vraja care-i cosmetizeaza pe ceilalti, facandu-i mai buni sau supraevaluandu-i. Ne autoamagim si tot noi ne inghitim consecintele afective. Putem fi curabili?

Facebook purtator de nestemate

Etichete

Facebook, Mircea Dan Cipariu, poezie

Un motiv pentru care nu imi sterg contul de pe Facebook este ca pot gasi virtual, inaintea realitatii si nu neaparat in substituirea ei, multe idei de suflet. Nu putini folosesc contul pentru promovarea articolelor, cartilor, spectacolelor, diverselor evenimente, produse si servicii. Asta nu inseamna ca-mi tradez prietenul salvator si a toate stiutor Google. Dar mi-e foarte la-ndemana sa tin legatura, chiar daca in mod aleatoriu, cu anumite surse de informare.

Am prieteni si fosti colegi de scoala plecati departe, pe care se intampla sa-i intalnesc mai mult in acest spatiu si a caror conversatie ma bucura de fiecare data. Am posibilitatea sa fiu in preajma unor oameni de calitate, la a caror judecata tin foarte mult si pe care nu-i pot intalni prea des in realitate…

Cand are loc cate un eveniment de interes general – cum au fost demonstratiile din Piata Universitatii si din tara – my FB friends se unesc in reactii si atitudini in asentimentul meu. Imi pot aduce lamuriri acolo unde am dubii sau imi completeaza – da ca nu chiar substituie cu succes – stirile tv, de exemplu…

In seara asta mi-au placut cuvintele de poezie tastate in rezonanta cu gandurile mele:

Scrisoarea a X-a
Valentinei Drăghescu

softul facebook a trimis următoarea sentinţă inatacabilă:
„nu poţi crea o relaţie cu tine însuţi!”

în venele mele circulă
Absenţa
cu milioane de atribuiri
cu un fel nou de a produce turbulenţe interioare

pe fluxul de ştiri se înşiruie conturile tot mai grase ale virtualului
ca un sistem de măsurat lipsa de sensibilitate şi profunzime

e mult mai profitabil pentru acţionarii facebook
să ai relaţii cu Necuratul ori cu atâtea şi atâtea false închipuri
numai cu tine însuţi nu
numai cu tine însuţi nu

de parcă în interiorul tău sunt numai fiare şi obiecte
de parcă în inima ta ar fi numai maşinării care încarcă şi descarcă
ÎNTUNERICUL
cel mai scump şi mai fin

e mai uşor să fii altul
decât tu însuţi

e mai greu să priveşti în ochii tăi
cum vine
SFÂRŞITUL
tot mai ademenitor

Dan Mircea CIPARIU

*din volumul „singurătatea vine pe facebook” de Dan Mircea Cipariu, cu desene de Mihai Zgondoiu, în curs de aparitie la Brumar Editura.

Articol la cerere

Etichete

poveste, relatii, secret

Am intrat de buna voie si nesilita de nimeni in jocul articolelor la cerere, conceput de Tudor. Nu obosesc sa repet ca ma bucur de fiecare ocazie de a scrie pe blog. Si orice idee imi este mai mult decat binevenita – in special atunci cand ma asteapta si alte dragi de responsabilitati…

Ce secrete nu pot fi pastrate? Din prisma femeilor, mai nimic. Nu stiu ce ne-am face noi femeile fara putina barfa de coloratura, iar secretele troneaza. Si pe buna dreptate! Cum sa nu iei la analiza pe cate o persoana, si pe rand toata suflarea de pe mapamond, ca sa afli cate o stupefiere de hai, lasa-ma, nu-mi pot imagina! Daca-ti spun, dar asta ramane intre noi, ca nu vreau sa am complicatii, nu e treaba mea. Si e chiar treaba ei de deconspirat amantlacuri, manevre de serviciu, viitoare concedii prenatale sau postoperatorii de chirurgie estetica.

Bineinteles ca nu te poti rabda sa-ti soptesti indignarea ca X-casatorita are un iubit. Daa, nici nu-i de mirare, bietul baiat! Astia bunii au mereu parte de scorpii. Sau dimpotriva, lasa draga ca-si traieste viata, fata desteapta! Decat sa-l slugareasca! Ai vazut cum se poarta cu ea, de umbla si seara cu ochelari de soare?
In ceea ce priveste X-casatoritii care-si traduc consoartele, si-n special sefii, Noo, spune-mi tu un barbat care nu raspunde tentatiei, c-asa-s barbatii, au in ADN marcatul teritoriului din adanc si proclamarea puterii pe o raza de actiune cat China…
Se afla imediat cine sunt protejatii sefului, cine are marire de salariu sau urmeaza sa fie promovat, cine, ce afacere duce-n spate, chiar daca totul e confidential.

Nu fac referire la vedetele show-biziene cu pirostrii sau pe langa, operate estetic sau vergine, insarcinate sau eliberate de surplusul uterin. Nu e vorba nici de barfa aceea de revista, fum sintetic fara foc, care se vrea instigatoarea creierului colectiv si circul de pe langa painea cezarului. Avem noi telenovelele noastre rasarite dintre noi, de langa noi, care au ardei iute peste sare si piper si ne hranesc iluziile la telefonul fara fir, ne imbraca daca ne e frig, ne dau sensul de homo sapiens – ca tot am dezgropat latina – si ne descarca info/bio/energetic…

Recunosc ca n-am inspiratie dolofana la secretele rostite – mie nu-mi place sa-mi ascund nici varsta, chiar daca ea se tupileaza cu succes – ca ce-i in gusa si-n capusa mea si-am incalecat pe-o sa – cu cine? unde? cand? cum? e de-a dreptul secret…

Cunoaste-te pe tine insuti!

Etichete

cunoastere, experienta practica, social, viata

Sunt de principiul ca intr-o viata de om ar trebui sa experimentezi toate oportunitatile care ti se ofera, sa treci prin toate situatiile, starile, sa simti real ca esti protagonistul tuturor povestilor ce vin spre tine. Un psiholog mi-a spus odata, intamplator si neoficial, sa nu mai fug de mine si de ceea ce trebuie sa mi se intample – desi eu nu aveam nici cea mai vaga intentie de a evita sa ma confrunt cu realitatea, sau poate n-o vedeam din interior asa cum ar fi vazut-o altcineva din afara. Orice problema nerezolvata, amanata, va reveni in viata noastra cu si mai multa intensitate de fiecare data, pana cand o vom solutiona si pune firesc in practica.

Pe parcursul intregii vieti evoluam, nu putem ramane mereu la fel fizic si de aceea nici spiritual. Cel putin asa ar trebui, sa nu stagnam – desi suntem destui care intr-un corp matur, purtam naivitatea unui copil sau exprimarea unui adolescent. Si nu pentru ca vezi doamne suntem inzestrati cu suflete creative de artist – ca nu toti ajungem sa ne rasfrangem gandurile in opere de arta – ci pentru ca pur si simplu nu ajungem sa traim tot ceea ce ne ofera viata. Sa luam intamplarile asa cum vin ele, din care sa invatam cate ceva pe propria noastra piele. E mai simplu sa aplicam sabloane.

Ne ingradim intr-un set de reguli sociale – ca asa se cade, sa duci mai departe filozofia de familie si societate, asemeni celor de langa tine si nu poti pierde pasul cu ei, cei din generatia ta sau sa-i dezamagesti pe cei de dinainte. Ajungem sa le aplicam superficial, sa ne facem simplu datoria, fara sa ne mai adancim in suflete ca sa ne descoperim adevarata natura si sa ne luminam cu ea viata. Nu ne cunoastem cu adevarat si de aceea nici n-avem ce dezvolta. Nu evoluam. Nu dam importanta cuvenita propriilor noastre aspecte interioare si ne trezim la 50 de ani cu aceleasi apucaturi de la 20, sau cu aceleasi vise neimplinite care te bantuie pana la moarte.

Cum ar trebui atunci sa-ti urmezi calea? Ce ar trebui sa faci in momentul in care constati la un prim bilant al vietii tale ca desi esti in rand cu lumea, ai o serie de goluri pe care nu ti le umple nimic si nimeni din actuala formula? Poate ar fi bine sa iei taurul de coarne patrunzand expresiile: avem o singura viata de trait, timpul nu se intoarce, d-zeu iti da dar nu-ti baga-n trasita, carpe diem, cunoaste-te…

Imortalizare ScenArt

Etichete

festivitate, organizator spectacole, ScenArt

Cred ca sunt printre putinele balerine careia nu-i place sa se traga-n chip. Colegele mele, in general, sunt interesate sa-si imortalizeze starile, rolurile, costumele, eu n-am niciun imbold deosebit in sensul asta. Nici nu ies cum trebuie. Toate pozeaza alla grandissima diva, iar eu ma misc intr-una, vorbesc, rad mai mult decat trebuie, ma agit mereu ca un pespi. Cum as putea sa ies bine in fotografie, incat sa ma plac si sa-mi doresc tone de albume?…

Fusesem la TNO, cu o seara inainte de festivitate, la musicalul Romeo si Julieta – excelent spectacol, de la constructii si efecte scenice pana la interpretarile artistice si conflictele dramatice rezolvate surpinzator, in registrul musicalului. In sala, aerul fusese rece, chiar daca se incalzise pe parcurs si se umpluse dens, de toate fumurile venite dinspre scena, de la aparate si faclii sau dinspre foaier, de la sutele de tigari arzande.

Drept pentru care, la festivitate, mi-am ajustat tinuta la inceput – ca toata lumea de altfel – cu inca un strat dedesubtier. Si cum numai Popeye Marinarul ma mai intrecea la brate, am renuntat cat mai repede la izolatie, in budoarul TNO. Suficient cat sa-mi treaca randul la poze. Fiindca, pana mi-am pudrat eu nasul si mi-am lasat plusul de invelis la garderoba, s-au imortalizat toti colegii – si artistii brasoveni, si cursantii organizatori de spectacole.(Ca mi-am purtat camera video in bagaj si am uitat-o la hotel, nu mai zic nimic)…

Am preferat sa-i dau pozele lui rontailalellip, in loc sa le lipesc pe Facebook, ca sa-i dau exclusivitate pentru ceea ce e mai bun si frumos – atat cat poate fi – macar pentru imortalizarea cursurilor ScenArt. Am cunoscut oameni deosebiti, am invatat lucruri extrem de utile si o sa-mi aduc aminte intotdeauna cu mare placere de tot ce-a fost…

Cat suntem de nebuni?

Etichete

filarmonica, muzica simfonica, social

Am fost in seara asta la concertul Filarmonicii din oras. N-am avut norocul sa-mi ascult bucatile muzicale favorite, dar tot mi-au picurat in suflet fericirea, un concert de Mendelssohn pentru pian si orchestra si unul de Pasculli pentru oboi. Sala n-a fost arhiplina ca altadata – e ger, spunea cineva si lumea nu mai iese la ospat artistic – insa cei care au format publicul, i-au aplaudat pe muzicieni cu aceeasi caldura.

E plictisitor sa vorbesti despre arta in vremuri de criza economica, cu demonstratii si mitinguri politice. Subiectul, daca nu e chiar o nebunie, e oricum lipsit de interes general. Lumea nu rupe usile la concertele simfonice, si nici pe bloguri nu se scriu prea multe despre acest gen de spectacol. Chiar Alexandru Tomescu s-a mirat cum de-a fost inclus in topul celor mai doriti barbati bautori de Heiniken , dupa 29 de ani, spunea el, de cantat la vioara…

Ma emotioneaza adanc profesionalismul cu care artistii suporta criza. Indarjirea cu care se daruiesc publicului in aceleasi standarde de interpretare. Ei nu fac rabat de la calitate, asemeni instrumentistilor din seara asta. Muzica inseamna totul pentru ei, ca si cum ar fi D-zeu, singurul stimul de supravietuire. Te gandesti ca poate asa reusesc sa faca abstractie de tumultul inconjurator, de acele presiuni sociale si carente economice care depasesc limitele normalitatii, si reusesc sa-si prezinte arta cu atata traire…

Trebuie sa iubesti mult ceea ce faci, sa te simti in elementul tau, ca sa-ti pierzi copilaria studiind, sa continui cu training intens in timpul liber si cand profesezi, sa nu renunti la activitatea ta indiferent de transformarile sociale. Compromisurile pe care le faci pentru a supravietui economic le accepti mai usor. Si poate doza de nebunie atribuita de ceilalti tie ca artist, te ajuta sa-ti vezi mai departe de natura ta si latura spirituala. Oare cat suntem de nebuni daca facem ceea ce ne indeamna sufletul sau ne lasam prada simturilor noastre?