Ma intreba cineva – caruia i-am destanuit activitatea mea de blog – de ce am ales avionul pentru poza de antet. M-a surprins ca n-a sesizat metafora principala luata din vremea scolii noastre – nu spun ce clasa – de la un profesor mucalit. Fiindca am avut acelasi profesor la Istorie, care avea obiceiul sa-i spuna celui ce nu raspundea la obiect, ca vorbeste avioane. Ca-i circula ideile in cap ca trenurile, zboara ca avioanele, iar cand ele se interfereaza, nefericitul scoate la suprafata buzelor mobilul accidentat. Si n-a fost elev sa nu-si deschida aeroport personal.

L-am imortalizat anul trecut, la sarbatoarea liceului clujan de balet. Bine, si tu ai pozat avioane? Da, in timp ce batatoream strazile, alaturi de doua colege incetosate si ele de amintiri. Doamne, cate povesti spuneau pietrele sub cer!…
Iar mie imi place sa zbor cu avionul, ma simt mai aproape de d-zeu. Imi da o stare de neasteptat de fiecare data. Il vad ca pe un aducator de oameni in viata mea si de vesti, multe si minunate. Imprastie norii, imi risipeste singuratatea…

Si ar putea fi primul in Alfabetul fericirii apoi baletul, cartea, dansul – la infinit; el – dac-ar fi; florile, gheata – pe frunte, pe tample, pe gat; himerele, invitatiile, jocul, kilometri de pasi, lumina, mainile artistului, noptile albe, orasul in febra, primavara, rasetele zglobii, stelele, un sipot de apa vie, tortul de ciocolata, turturii picurand, umbrele in teatru, valsul vioriu, world-wide-webul cel de toate zilele, ‘x’ulescu fericit, you, zorii zilei…

Anunțuri