Etichete

, ,


Intotdeuna mi-a placut sa privesc spectatorii in sala de spectacol. Sa ma pierd printre ei, sa le urmaresc fetele, reactiile inainte de a se ridica cortina sau in timpul spectacolului. Chiar si acum, daca am de dansat numai divertismente de opera sau scurte interventii coregrafice prin actul doi sau trei, ma perind prin sala sau la balcon.

Mi s-a intamplat de cateva ori sa ma intrebe vreo doamna palariata sustinuta de-un distins domn cocarjat, unde anume este randul M cu locurile 9, 10, de exemplu, asteptand sa-i conduc spre fotolii. Sau – dar asta se intampla demult – sa ma traga alte parfumate de cot, precum ca tocmai si-au constatat dublura biletelor. Odata chiar de plictiseala, am impartit fluturasi in sala TD pentru un alt eveniment artistic ce urma sa aibe loc…

Adevarul este ca plasatoarele n-au purtat niciodata cine stie ce uniforma cu vreun logo al institutiei, cum ar fi de fapt si de drept – un ecuson, ceva, o esarfa, o cordeluta. Bluza alba cu pantaloni negri, cateodata insotiti de taior, erau mai mult decat suficient. Nici eu nu ma purtam cu trena cocotata pe toc si cum schimbam mereu doua vorbe sau imparteam zambete in dreapta si stanga, ma confundam lesne cu plasatoarele sau organizatoarele de spectacol.

Altadata, la un concert interminabil de Craciun – marca fostului director si regizor – cand colegii mei dansau pe scena un pas de trois clasic in pointe, cu maneci dantelate si lumini suave, eram foarte multi in picioare. Si un domn neaos de langa mine, crezand ca-s a lui consoarta, m-a scuturat de brat, exclamand no ui’tu ca astea pchiar stau pa varfuri…Mda, ne vizionau toate soiurile de spectatori…

Mi-am amintit de Dan Puric cand spunea foarte plastic intr-un interviu, ca la spectacolele lui vin si neinitiati care-i aduc multumiri: domn’e, n-am inteles nimic, da’mi-a placut tot!

Anunțuri