Etichete

, , ,


Astazi – prima zi de activitate operistica de dupa sarbatori. Doamne, mi se pare ca s-a scurs enorm de mult timp de la inceputul anului! Am vrut chiar sa intreb la secretariat daca nu cumva sunt in somaj. Pot sa fiu fericita ca nu-s, ba sa simt privilegiul lucrului reluat tardiv, comparativ cu restul omenirii. Sau pot sa dau vina pe noianul de evenimente de pe scena socio-politica a vietii noastre, care mi-au furat gandurile sau mintile sau mai stiu eu ce.

Eram pregatita sa le povestesc colegelor, in cadrul discutiilor noastre obisnuite, de cabina si postsarbatoresti, despre revelatia mea culinara. Cu toate ca nu sunt o incepatoare in ale gatitului, totusi, pt. prima data-n viata si de la sine, mi-a iesit iahnia de fasole. Am nimerit niste boabe imense, albe, mirobolante, ce s-au lasat imbaiate in apa rece de seara pana dimineata. Care nu si-au lepadat invelisul la suprafata apei, asa cum faceau de obicei, si nici nu s-au zbarcit la mine in timpul celor trei socuri clocotitoare, ramanand intacte si prietene cu mine si cu ciolanul cherchelit, pana la sfarsitul ritualului. Se stie ca daca nu le faci pe plac si nu le pregatesti cum trebuie, din diafane si nutritive cum sunt, boabele de fasole pot deveni toxice si explozive, adevarate ghiulele in stomac.

Dar atmosfera n-a mai fost la fel de entuziasta ca alte dati. Plutea in aer un soi de tristete grava, pe care numai nesiguranta vremurilor ti-o poate da si pe care o accepti resemnat, stiind ca nu poti schimba mare lucru…Si cum nu existau posibilitati de audienta maxima, i-am povestit colegei de langa mine, despre succesul retetei – care, sa stau linistita ca nici ei nu-i iesea mereu, dar nici nu-si facea procese de constiinta – si am purces spre centrul orasului.

Intentia mea nu a fost marsaluiala la miting, ci intalnirea unei prietene dragi, venita de pe alte meleaguri democratice si pe care n-o puteam avea la dispozitie mult timp. S-a intamplat insa, ca la iesirea de la taclale si vin fiert sa dau peste steaguri, pancarte si Noi de-aicea nu plecam/nu plecam acaasa/Pana nu ne castigam/tarisoara noastra. N-au putut sa nu ma rascoleasca niste ganduri sentimentale.

Am fost mandra de brasovenii care se revoltau pasnic, fara violentele si vandalismele urmarite live-tv de prin capitala sau alte orase. Am simtit in schimb, indignare si dezamagire pt cei care au lasat sa degenereze lucrurile intr-atat. Cred ca sunt ultima dintre romani, care nu mai are incredere in clasa politica – atat de divers colorati si atat de la fel. Mi-au taiat sperantele intr-un viitor european demn. Nu cred ca mai am vot de oferit…poate niste boabe de fasole…

Anunțuri