Etichete

,


L-am primit acum patru luni de la doua colege balerine. Inimoase din fire, l-au salvat dintre scaietii blocului lor si mi l-au adus, auzindu-ma ca-mi plac tare mult pisicile de pe Facebook. Dar cui nu-i plac? Ca sunt unele dragalase foc si nu poti sa nu le like-uiesti de fiecare data cand iti apar pe ecran. Iar de la virtual la real e totusi cale remarcabila.

Mi-au spus ca ar fi cazul sa am un interlocutor, ca sa nu mai mimez unul in dialogul insingurat. Sa-mi tina de urat atunci cand frumosul ma paraseste. Era un ghem de blana curios si sociabil as zice, dupa viteza cu care a inceput sa-mi toarca in brate. N-am mai avut o astfel de companie din vremea indepartatei copilarii. Si chiar si-atunci pentru o scurta perioada de timp, fiindca mama credea ca stranut de la Strengarel si nu de la polipii care mi-au si fost extirpati pana la urma.

Mama unei fetite cu care am lucrat putin balet, imi spunea ca are mai multe pisici care – una de rasa si celelalte, vreo trei metise – ii erau adevarate absorbante de stres si energie negativa. Ca occidentalii le considera animale psihoterapeutice sau poate numai terapeutice si le sunt chiar recomandate de catre medici.

L-am pastrat, i-am facut buletin de sanatate, m-am obisnuit cu exprimarile lui lin motorizate si ifosele de pisic. Ca nu-i place nici lui singuratatea si monotonia nascuta din aceleasi jucarii si spatii – deh, numa’una-i chemarea strabunilor…

Ii inteleg si pe cei care nu opteaza pt animale de companie, fie ca sunt alergici, fie ca timpul nu le permite sau au copii in ingrijire. E totusi o responsabilitate si decat sa n-o poti asuma cum trebuie, mai bine lipsa. Nu cred nici intr-o dragoste exagerata, care sa te aseze cu animalul pe acelasi nivel, sa-mparti aceeasi farfurie.
Rufus ma acompaniaza simplu – chiar daca nu fidel ca un catel – ma amuza si-mi trec clipele pustiite cu el si nesecata lui pofta de joc si viata…

Anunțuri