Si s-au dus


20190116_190603

…Sarbatorile!… Aseara, singura ghereta deschisa din P-ta Sfatului agoniza langa imensul brad. Constructia de cetini inca rezista, poate cu gandul mai departe, la vreo Hora de unire a spiritelor. O formatie de trei tineri discutand despre tehnologie, ce nu pareau sa plece fericiti, bruia usor ambientul. Precum inca, unii domni razleti, in veste galbene cu dungi fosforescente. La botul tarabei lor, fiertura le aburea de zor, in umbre si amintiri…

In sus, pe Tâmpa, literele Brasov-ului nu mai straluceau nici ele mândre, tricolore. Abia daca se distingeau, intr-un violet de tristete pâlpâită. Nici pe Corso, in jos, nu mai triumfa cupola de luminite feerice. Taceau toate, privind inca spre oamenii de pe strada, ce bâjbâiau agale si fleșcăitor. Magazinele, desi cu 50% discount, taceau si ele  inspre lene…

Azi in schimb, un soare fericit curge stresinile, cu bucati mari de zapada trântite pe trotuar. Se aud drujbele ce niveleaza copacii – sau porționează brazii de Craciun, lăsați la voia întâmplării, goi printre blocuri. Nu se aud chiar pasarelele cantand – caci inca mai concureaza cantecele petrecarete de peste parbrizuri 🙂 – insa o forfota ciudata se poate observa totusi, in aerul tare si entuziast, de dupa glastră. Un ghes ce numai caldura soarelui îl poate da, si bucuria de a trai.

Sa vina oare primavara si calendarul sa nu stie? 🙂 Sa vina!… Sa nu care cumva sa fie forfota dinaintea crivatului, asemeni linistii dinaintea furtunii, cum tocmai ne-au  obisnuit anotimpurile încâlcite și înnodate, din ultima vreme… Ca, vin fiert si plec fericit la mare, vor scrie curand negustorii de taraba 🙂

Reclame

Hot Chocolate


Citisem despre posibilele proprietati curative ale ciocolatei. Si cum sunt mereu topita dupa ea, am dat fuga la depozitul meu ambulant, ca sa ma mai îndop putin… Preventiv. E iarna, frig, gripa-n libertate pe strada, n-as vrea sa sparg geamurile salii de pilates cu vreo rebeliune de nervi, de prin gâtlej…

Se spune ca singurul lucru care lipseste din geanta unei femei este ordinea. 🙂 N-as fi întru totul de acord cu aceasta lipsa de organizare – ca doar fiecare geanta e compartimentata mai mult sau mai putin, cu buzunare si buzunarase, astfel incat sa poti gasi loc suficient pentru intreg necesarul tau. Insa cu existenta mult prea multor obiecte constitutive, da. As zice uneori ca-i geamantan in toata regula. Imi sar bratele din articulatii si ma rod dubiile intrebatoare, daca s-o iau la gară sau la spital. La bal, decid mereu. 😀 si nu ma despart de ele.

Asa ca, am deschis geanta si… am constat surpriza prelinsa pe intreg buzunarul interior. Uitasem ca geanta-mi tronase pe caloriferul rece, devenit in cateva ore miscatoare, ultra fierbintel.

Sa cari dupa tine sumedenia de obiecte si nimicuri, e ceva. Sa le cari insa protejate precum terminatiile nervoase cercetate stiintific si redate in articolul de mai sus, e cu totul si cu totul de aur. Niciun compartiment nu ducea lipsa de remediu: cheile, portofelul, agrafele si elasticele de par, batistele, dropsurile, portfardul – nu vreau sa-i amintesc continutul 🙂 – crema de arnica cu pferdebalsam cu tot, etui-ul burdusit cu trei perechi de ochi 🙂 – noroc ca nu orbea soarele-n vazduh – lingurite, pliculete, de-alde alte pachetele, baterii, suruburi 😀  stick-ul USB… Si deja ma caut de febra…

Dar ciocolata tot draga imi rămâne. Asa cum peste vremuri, rămâne muzica bună Hot Chocolate.

🙂

 

 

 

 

 

 

Pasi


ballet-115735_1280

– Vino sa-ti spun! Se pregateste Dansul Stelutelor. Fiecare va avea pe cap o coronita stralucitoare. Poti sa ma crezi. Am vazut rochitele prin usa putin deschisa. Sunt cu sc…lipici. Am auzit si pianul. Era inainte de ora de balet… – Si vom fi toate Stelute?… – Vom fi, pentru ca vom invata pasii… – Si Lelia?… – Da, daca vrea… 🙂

 

Foto: Pixabay

 

 

 

 

Safe place


”There is no safe place la modul absolut. Cele mai adânci răni și traume sunt create în acestă grădină paradisiacă a familiei din care apoi suntem izgoniți în lumea largă. Cum pansăm aceste răni, cum ne împăcăm cu ele, cum integrăm aceste traume în propria identitate și cum le transformăm în combustibil interior va construi proiectul următoarelor decenii de viață adultă. O viață modelată de acele energii inițiale care s-au dezlănțuit o dată cu Big Bang-ul familiei.”…

Fostul bloger – filozof dintotdeauna si mai mereu cu idei in asentimentul meu – editeaza acum pe măritul FB -site. Din nou trebuie sa iau in considerare acest spatiu internetic. Cum ar fi ca am talent la scris, cu substrat psiho-filozofic, dar ca jobul sa nu-mi permita timpul necesar dedicarii lui. Atunci iau telefonul, in pauza de cafea, si-mi arunc gandurile pe perete. Dintre miile de urmaritori se vor gasi cateva zeci, sute, sa mi le aprecieze…

Cred ca exista frustrari ce se nasc in copilarie, poate majoritatea lor. Comunicarea nu functioneaza intotdeauna asa cum ne-am dori-o noi. Parintii actioneaza atat cat se pricep ei si atat cat si-au primit la randul lor, informatia genetica. Nu ne alegem familia, ne nastem in sanul ei si ne-o asimilam incepand cu nivelul la care se gaseste ea.

Inca de mic, copilul isi exprima nevoile in mod specific varstei si daca nu-i sunt intelese, plange. Cand lucrurile evolueaza in timp, acestea devin frustrari, evident. Iar frustrarile dau nastere nesigurantei de sine.

Apoi mai sunt si introiectiile, acele asimilari mentale si comportamentale din mediul familial. Ca un burete, creierul nostru de copil absoarbe si stocheaza in subconstient tot ceea ce vede mai des. Cand acestea ajung sa nu se mai potriveasca cu educatia noastra de adult, cu dorintele si visele, cu standardele societatii din care facem parte, ni se dezvolta iarasi nesiguranta de sine sau low self esteem.

E firesc atunci sa ne cautam spatiul nostru sigur. Ne vrem viata noastra, cu familia noastra proprie, construita de noi. Doar ca introiectiile ne raman tot acolo in subconstient, oferindu-ne aceleasi cadouri.  Le putem pune in sertarele cuvenite, insa prin multa munca de constientizare si de resetare a valorilor initiale. La fel ca si cu automatismele negative care te pot scoat in afara parscursului tau de viata visata.

Acasa e acolo unde te simti bine si in echilibru. Intai tu cu tine, in relatie interioara, apoi cu ceilalti. Iar Sarbatorile vin uneori, sa accentueze acest lucru… Dar cine sunt eu ca sa ma trezesc vorbind? Ia sa vad, mai bine poate incepe vreun serial interesant… 😀

Sa ne fie casa acasa! 🙂

 

Când ninge


Azi mi-am ascutit glasul, precum Lupul razboit cu Capra cea sarmana, si am cantat toata ziua unui iedut de copilas: Saniuta fuuge/ Nimeni n-o ajuunge/ Are dor de duuca/ Parc-ar fi nălucă… De fapt, am chitait trei ore, care mie mi s-au parut nenumarate, tinand cont de faptul ca nu mi s-au mai slefuit corzile vocale de pe vremea cand talpile lucioase ale vehiculului fantomatic suierau prin zapada, sub ale mele… 🙂

Si doi ochi atenti m-au urmarit de fiecare data, cu o spranceana tremurata usor printre firele suvitei de pe frunte. Atenti si dulci-zeflemitori; – Cine-i aratarea asta, care-si tuguie buzele de se-nvinetesc si ce mai atata saniuta miraculoasa? Cand eu joc polo deja, cu motoreta mea cea verde si fara pedale, de duduie dulapurile la iminentul contact!…

Pe terasa, in fata usii, ne urmarea si Uscățilă, tot verde, jupuit insa de globuri si incovoiat de la atata omat asternut de dimineata. Omat hipnotizant, moale si rece, testat in prealabil de papilele micutului proprietar… Se-ntreba poate si el, bradul, daca va deveni pod de scandurele, pentru o noua  nălucă, sau se va intoarce fericit la fratii sai din padure… 🙂

Săniuța insa, nălucea doar in cantecul meu frenetic, ascultat de prichindel. Nu mai zbura ca-n vremurile indepartate, pe strada, pe trotuar, la saniusul de vacanta, mult asteptat si indragit de toti copiii. Nu era nicaieri, spre nedumerirea ochisorilor isteti si spre tristetea mea de-o clipa, de copilarie tanjita…

In schimb ningea feeric si fin si stralucitor. Ca atunci cand, pe saniuta, ma tragea tata. Iar eu, încotoșmănată si cu fața spre cer, savuram iuresul fulgilor ce veneau spre mine. Se topeau pe obrajii rosii, pe genele clipocite, sovaiau pe nas, sau se striveau in mănușa mea, brusc ridicata de pe șine…

Când afara ninge-ntruna, bucuria ninge-n suflet o copilarie, una vesnica… Mda, o sa ma gandesc altadata la niste rime… 🙂

Speechless


ballet

Am intrat pe Facebook sa urez prietenilor An Nou fericit! Am acolo multi colegi de clasa, de breasla, unii imprastiati prin alte tari si continente. Prieteni cu care – trebuie sa recunosc astfel, utilitatea site-ului – pot avea cea mai la-ndemana modalitate de contact. 

Cum fiecare posteaza, mai mult sau mai putin, cate un gand, o poza, o invitatie de participare la vreun eveniment, sau imparte cate un link demonstrativ,, sugerand franturi din viata lor profesionala si/sau personala (nu stiu exact care este ponderea 🙂 ) pot afla simplu in ce stadiu se gasesc acestia…

Asa am dat peste poza de mai sus, ce mi se pare frumoasa si reprezentativa pentru mine. Uneori, o fotografie poate povesti mai bine decat cuvintele. De fapt, nu s-ar numi fotografie sau arta, daca nu si-ar contine povestea. Si cateodata chiar ar fi de preferat in locul textului. Iti clatesti ochii, iti destinzi sufletul, zambesti fara sa vrei si fara prea multa analiza. Urmaresti doar formele, nuantele, ghicind simbolurile si dezvaluind realitati, emotii, amintiri…

Poate c-or exista si tablouri cu nepotriviri de culori sau linii, asa cum ajungi sa te poticnesti si in scrieri, de unele dezacorduri gramaticale. Caci  astazi scrie toata lumea si despre orice. 🙂 Iar literele au si ele muzicalitatea lor anume. Daca nu curg cum trebuie, nici intelesul lor nu ne atinge la mansarda... Vizual, eu cel putin, ma descurc mai bine, pot decide mai lesne daca-mi place sau nu o lucrare.

Fara a fi pretentioasa, mi se intampla sa incep a citi un text, cat se poate de interesant, amuzant, demn de retinut. Si brusc imi arunca ochelarii peste urechi, de-alde: lucrurile care le așezi; că bani care sunt; nu fii neserios… Oricat de mult mi-ar placea restul slovelor, nu le mai pot da girul valoric, si de interes…

Nu-mi explic de ce se contorsioneaza astfel, comoara noastra de limba. Poate fiindca  suntem prea permisivi si Radu pastilat de la televizor, cu prea mult bun simt si ironie prea fina. Sau suntem prea adaptabili si mulati pe valori  V si www. 😀 Poate pentru ca nu stim ca avem o comoara, nici dupa una suta ani…

Cand cuvantu-mi zgarie urechea, iar poezia sta la Pol, cu renii –  nici ca mi s-ar fi scoborat vreodata sub brad 😀 – nu-mi ramane decat sa-mi extaziez retina si gandirea sa mi-o port pe val sarat…

 

 

 

Lista…


Cand am citit deciziile  Lorenei pentru Anul Nou, interesante si zece la numar, mi-am analizat si eu putin cugetul ca sa decid vreunele. Si am constatat ca nu prea mi-am propus mare lucru pentru anul asta. Dupa cum nici sarbatorile nu mi s-au scurs in spirit traditional. Imi doresc cateva lucruri, insa…

🙂 Dorinta mea cea mai apriga nu ma vizeaza doar pe mine intru indeplinirea ei, asa ca nu am ce sa decid. Pot doar sa-mi propun sa fiu mai rabdatoare si inteleapta – lucruri care…

🙂 Imi propun sa continui cu baletul si pilatesul. Cand miscarea complexa – asemeni baletului – face parte din viata ta, mai poti incerca alte sporturi, dar nu te implinesc la fel. Cineva care a urmat o vreme un gen de kinetoterapie, mi-a confirmat ca simte diferenta dintre cele doua tipuri de efort. Sunt bineinteles, doua abordari diferite, insa exercitiile de balet clasic (si nu numai), in armonie cu muzica si starea de spirit provocata, iti lucreaza toata musculatura corpului, fara a simti corvoada.

🙂 Mi-ar placea sa vin cat mai mult in ajutorul celor care doresc sa includa gimnastica in programul lor de viata personala. O alta doamna de la cursul de pilates, super incarcata cu jobul si viata de familie, la a carei dorinta nu am avut cum sa nu raspund pozitiv. – Continuati si de Sarbatori? Pilatesul e singura mea ora in care sunt eu cu mine. O decizie sanatoasa. Continuitatea la capitolul miscare este mai mult decat benefica si necesara pentru organism. 

🙂 Imi propun sa invat o limba straina. De fapt, sa continui studiul ei, pentru gimnastica creierului meu. Ca sa nu las rugina lui sa-mi coloreze activitatile. Nu am rabdare cu mine atunci cand sunt pamântoasă – vorba bunicii mele, iute ca ardeiul – nici cu ceilalti, cu care populam autobuzele si care blocheaza bancomatele in ziua penziei. Le-as propune tuturor sa invete cate ceva nou, lasandu-si putin trecutul sa respire.

🙂 Si ca o noutate pentru mine, imi propun sa-mi ajut o prietena, dădăcind cateodata o zgâtie de un si sapte luni, istet foc si cu un spirit de observatie deosebit. Cred ca as completa cu succes blogul, numai cu povestile despre el si abilitatile sale. Copiii sunt un adevarat miracol – lasand la o parte frecusurile climaterice  😀 – te incarca cu energie pozitiva. Si mai ales, nu-ti permit sa fii tolomac, te obliga la resetarea creierului, si la o continua dezvoltare personala.

🙂 Imi doresc sa ma impac cu optica si cu stomatologia, cu care sunt in razboi de ceva vreme. Cu optica mai ales. Nu-mi plac ochelarii, si gata! Uit mereu sa mi-i pun la ochi atunci cand trimit mesaje pe bulevard si lesin dupa primul colt de strada, din cauza nervului optic razvratit.

🙂 Sa citesc mai mult. Da. Sa-mi infrunt jena, precum ca de vreo doi ani – doamne, cand a zburat timpul si unde? – n-am mai citit nicio carte cap-coada. Le-am facut doar cadouri. Imi doresc sa-mi largesc orizontul cu tiparituri noi, valoroase, pe care sa le savurez in linistea patului sau in parcul insorit.

🙂 As vrea sa sorb natura, aerul oxigenat, sa vad locuri noi. Sa le intampin in excursii, pe jos sau cu bicicleta. Ma gandesc de pe-acum la vara mea draga, cu malul ei sarat, unde ma vor duce pasii…

Prin urmare, nu adun  zece propuneri de Anul Nou – al carui revelion a trecut fulgerator, cu petrecere, artificii, si cu zapada cu tot. Dar nici nu le scotocesc. Las mai bine lucrurile sa vina asa cum or vrea ele, firesti, simtite si neplanificate. Respir inca, sunt vie si asta mi-ar putea fi de-ajuns. ❤

La multi ani!


Sa ne fie Anul Nou un an bun, cu roade bogate, cu inimi pline de iubire si suflete pure, tinere, mereu inflorite ca merii, ca perii in mijlocul verii!

Sa ne bucuram in fiecare zi de viata! S-o respiram intens ca si cum ar fi ultima, si prima dintr-un lung sir de minuni coborate de la D-zeu! Sa ne fie bine tuturor, in simpletea, naturaletea si frumusetea ei!

La multi ani, 2019! 🙂

Cele bune să se-adune


cele rele sa se spele! Sau mai bine invers spus, ca să ne rămână evidențiate lucrurile pozitive,  precum gustul parfumat al bio-căpșunilor văratice, presărat pe vălul palatin, la ceas de seară…

Cât de vitejește trece timpul, de la un an la altul, de la un anotimp la altul, de la o zi, o clipă, o stare la alta! Și cât de necruțator!…

Îmi pare ca acum era vară –  precipitată Noe-sic și întinsă rugător spre soare – și acum îmi țiuie-n urechi lista de obiective pentru Neo Anul din prag! Bine, obiectivele ți le poți lista oricând, dar emoția care ne însoțește propunerile, iarna în straie de sărbătoare, starea generală a oamenilor, forfota de peste tot, nu e aceeași oricând…

Să se-adune cele bune, să-nvățăm din cele rele!

Mă gândesc ca-n astă  cumpănă a timpului, omul își poate digera mai abitir evenimentele,  dându-le valoarea corectă și poate să-și gândească, buchisească sau să-și construiască altele mai bune! 

Ne găsim continuu într-un șir de acțiuni interpretative. Prin urmare, de noi depinde, în mare măsură, și clasificarea lor, în bune sau rele. Dacă am avea la-ndemână un Neghiniță din poveste, care să ne șoptească mereu partea pozitivă din fiecare intâmplare, le-am aduna pe toate. Fiindcă toate sunt bune intr-un final de analiză…

Ce mi-o fi venit să despic firul în patru (?) 🙂 …urări de bine: Sănatate, Armonie, Voie bună și Belșug! Să le avem așadar, pe toate și să le păstrăm… Cu ce rimează oare Belșug-ul, în afară de plug?

 La Anu’ și La mulți ani!