Cu penelul…


 

 

Oricât ai fi de mâhnit sau copleșit de gânduri și activități, tot ai putea să-ți găsești un imbold în tine, cât de mic, ca să observi splendoarea naturii din jur. Fie că răzbate dintr-un colț de parc, capăt de alee, petic de pajiște, fie că-ți domină întreg peisajul cuprins de retină. Pe tot locul, toamna iți așterne la picioare covorul ei șoptit,  arămiu… Miresme inegalabile, răscolite și aduse-n simțuri de vârful bocănceilor năzdrăvani, te învăluie firav…

Din pământ, încă mai au curajul  să-și scoată capetele vaporoase, brândușele vesele de toamnă, în a doua lor generație. Fascinantă Împarație-a ierbii! Cu vietăți minuscule, ce forfotesc în soarele zgârcit, proslăvind viața: – D-zeu e pretutindeni!...20191011_132835 – Cri-cri-cri, toamna gri!…

– Mama, dacă tata ar cere de mâncare, când n-ar avea, tu i-ai da? Tu nu ești ca Furnica, nu-i așa? Și imediat, doi obraji bucălați și lipicioși, sunt sărutați cu foc, înseninându-se la vocea mamei drăgăstoase și darnice…

– Cri-cri-cri, toamnă gri!…

Nu se mai aude-n iarbă…

Dar toamna e splendidă! Așa frumoasă și bogată, ne picteaza-n suflete imensitați de iubire…

 

 

Reclame

Unde se duc…?


L-as intreba si eu pe Bunicul lui Delavrancea si al celor doi copii – un baiat si o fata – unde se duc oamenii cand se duc?…  De nu se mai intorc… Si nu-i mai vede nimeni… Decat in vis…

Un alt Bunic poate, de printre nouri, cu barba alba si lunga, mi-ar spune ca voi afla raspunsul la timpul potrivit… Neclintit… Ma va imbratisa bland si unduitor, cu o liniste luminoasa si voi zbura alb si pufos…

Mi-ar spune ca nu ne despartim de tot, de cei dragi. Ca pot fi ingeri printre noi, sau langa noi, conectati in permanenta, prin suflul amintirilor… In aer domneste pacea si iubirea. Acea bunatate din care-si trage radacinile orice bunic…

M-ar cuprinde o bucurie, sora cu dansul si muzica eterica. Mi-as lua gandurile si mi le-as aseza frumos in cosuri cu crini imperiali. As lasa lacrimile sa zambeasca-n bunatate, puritate, simplitate. Le-as curge-n suvoaie, sa scuture falduri multicolore de viata… Si aici, si dincolo de noi…

Suntem fiecare o farama de caldura din Soarele vesnic. Pe zi ce trece, ne dizolvam invelisurile fiintei noastre, dogorind din interior, pana cand ajungem sa ne unim farama cu intregul…

Sa fim buni!…

 

 

 

 

 

Șuetă…


Citesc la Potecuta, Poteci de dordespre curiozitățile ei legate de blog. Am cea mai mare admirație pentru cei care scriu astfel, constant, cu sevă și umor, și-i mai și incita pe ceilalti la scris, sau indirect, la introspecție…

Deși mi-ar fi plăcut mult, nu fac parte din această categorie conștiincioasă. Scriu in mod aleatoriu, si la fel citesc si reader-ul. Actionez dupa cum imi pica bine. 🙂 Stiu ca WordPress-ul e un spatiu liber de activitate, insa presupune totusi niste reguli de bun simt. Astfel ca nu o data m-a cuprins jena pentru lipsa mea de actiune sau interactiune…

Nu stiu daca astfel, as putea fi considerata arogantă sau egoista, dar ciudata sau nesuferita, da. 😀 De cele mai multe ori, nici eu nu ma suport. Cand ma vad intr-o filmare sau vreo poza facuta cu o oarecare admiratie, ma intreb cine este afurisita asta? N-as putea socializa cu ea si n-as imortaliza-o nici sa ma pici cu ceara. 😀

Zuza, nebuna, scortoasa si sclifosita! Pana si pisica vecinei de la parter

 

 

 

se uita atent la mine. 🙂 Imi sare aproape zilnic pe pervaz – ca sa-si primeasca deliciosul peste oceanic cu spanac, la cutiuta – dar ne iubim prin geam. Alergia mea, care-mi casca ochii si-mi ofera cadou multimea de bulinute piscacioase pe intreg epiteliul, se cere proslavita cu prioritate.

Imi amintesc ca, inca din copilarie, un Strengarel de motanel alb – cu vestuta, labute si botic negre – mi-a fost indepartat de mama din acest motiv. Iar cand am intrebat-o unde-a disparut ghemotocul meu de blana, mi-a spus; – n-ai fost cuminte, si-a fugit ca sa-si salveze blana… 🙂 Dragoste cu nabadai pisicohologice!

N-as spune ca sunt alergica si la scris sau la internet. Citesc, ma delectez, sunt bine intentionata, si am tot respectul pentru cei ce se dedica blogului. Caci blogging-ul este o activitate benefica si constructiva. Mai ales daca iti aduce rasplata financiara… Dar se pare ca acea dependenta ce se poate crea odata cu el, pe mine ma ocoleste…

Cand eu imi citesc textele, nu ma prea recunosc, ma vad uneori total alta persoana. Poate de aceea nici nu le recitesc. 😀 Scriu sub impulsuri, conform cu starile pe care le traiesc… Si cum in general viata curge peste noi, nu suntem aceiasi… nici eu nu sunt… Ma intreb doar incotro?…

 

 

Love is universal


N-as fi crezut c-o sa ma gasesc printre cei 4,4 K de Like-uitori ai lui Smiley, stransi in 15 ore de la lansarea hitului… Cred ca nisipul m-a atras, soarele fierbinte – cand in afara mea ploua – fleica lui, pana corbului, in podoaba capilara, naturaletea ciocolatie de acompaniament video… Interesanta filmare! ma intreb oare unde s-o fi desfasurat?

Despartire de soare


 

 

 

Pe ultimele raze de soare,  aș fi scris si eu o poezie cu epidemicul romantism de octombrie. Așa, ca o rugaciune… ca măcar ploaia sa mai întârzie  puțin… Si cum cuvintele-mi dorm mereu la capitolul asta,  Minulescu mi-a facut un inventar…

Am tras sforile toamnei
și-am scris strâmb, pe ușă,
inventar
acum,
hai să-mpărțim toamna
și la partaj să luăm
o frunză tu, o frunză eu,
cinci vise tu, cinci vise eu
și tăcerea,
apusul ți-l las ție.
ploile le voi lua eu,
iar tu o să ai toate furtunile
stoarse de ultimele picături de vlagă.
cu răsăriturile va fi mai greu.
sigur ne vom târgui
ca-n piață.
am să ți le cedez, totuși,
numa ca să-mi lași mie
nopțile
și toate neîmplinirile mele
de fiecare zi…

 

 

De toamna


Diminetile incep sa fie mai mult decat racoroase. Insa aerul tare iti face bine. Il tragi cu nesat in piept, pana cand si mintea ti-o simti mai usoara. Pasii te duc mereu, magnetic spre locurile unde explodeaza culorile toamnei, spulberandu-le frunzele desprinse din copaci. Carari, poteci, urme insirate si batatorite…

Soarele e inca marinimos pe cer, imbratisand voalat vantul printre norii albi. Iar ploaia subtire ii surade sfioasa… Ziua Recoltei… Boabele de struguri fugind zdrobite din calea abinelor si ascunzandu-se parfumat si irezistibil in valurile palatine…

Curg cuvintele dantelate si spumoase despre toamna…

In gradini se primenesc florile si arbustii, miresmele pamantului scormonit descanta amintiri atavice… El… Ea… Pasarile calatoare… O pisică intrebatoare…Toamna este totul…sau nimic… (?)

20191001_120556

 

 

 

…Insingurare


Cred ca omul nu e singur… Ca s-ar putea simti singur si trist, fiindca nu-si poate atinge anumite teluri din viata, stabilite de el, da, as crede asta mai degraba. Sau ca visele lui se lasa mai greu implinite, iar el nu mai are dispozitia, rabdarea necesara ca sa mai astepte. Ca staruind mult prea indelung in gandurile sale mohorate, viata i se poate parea lipsita de sens, da…

Insa omul, filozofic si religios, nu traieste singur. Fiinta-ntre nenumarate alte fiinte, el face parte dintr-un intreg universal, divin. Acea forta care ne tine in viata… si ne cheama atunci cand ne este timpul…

Suntem cu totii copiii lui D-zeu si-i indeplinim firesc planurile, Ordinea divina. Fiecare zi a noastra e a Lui… Daca gandim asa, avem ochi si pentru o gargarita care urca firul ierbii, si pentru un apus de soare ce inunda marea inspumata, si pentru o luna imensa, alba si perfect rotunda ce se scurge peste acoperisuri, sau pentru o alta  ciupita de (re)varsatul noptii…

Putem fremata impreuna cu padurea guresa, ascultand vantul…  Putem simti ploaia fina si lucioasa pe obraz, ne putem alina cu roua diminetii si aerul ei inca proaspat…

Ne putem salta sufletul odata cu chiotul voios de joaca al puiului, oricare ar fi el…. Putem zari omul de langa noi, chiar daca nu atinge miezul lucrurilor, ci doar cu piscurile-i cerebrale, usor, nourii de ceata deasa…

E atata viata si stralucire-n jur, atata frumusete daruita de natura!… De ce am lasa sentimentul insingurarii sa ne robeasca, in locul increderii in resursele noastre divine? De ce nu ne-am asculta mai des intuitia, ca sa ne putem conecta prin ea la ceva-ul care exista si atat?… 

Felul in care simtim, ne percepem, interpretam situatiile sau fenomenele inconjuratoare depinde mai mult de noi, si de schemele noastre mentale, adanc sapate in ADN. Spun  neurostiintele ca decizia omului apare in subconstientul sau cu 0,5 secunde inainte de a fi constientizata… De unde vine ea daca nu de la d-zeu?

–––––

Si daca nu bat campii cu textul asta de ieri, cu siguranta bat castanele din seara asta, cu varful pantofilor negri, luciosi, imprastiind frunzele uscate, aramii, in lumina felinarelor stradale… Si ce se mai dau ele de-a dura pe trotuar, asa bulbucate si roscate!… Si cat de dragi imi sunt!… 🙂

 

 

In gand cu valurile


Vreme trece, vreme vine, 
Toate-s vechi și nouă toate; 
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate; 
Nu spera și nu ai teamă, 
Ce e val ca valul trece; … 

M-am trezit de dimineata cu ultimul vers citat din Glossa lui Eminescu… Si cu un teribil dor de mare… Nu sunt toti norocosi sa se nasca si sa traiasca in vraja si la picioarele ei…

Am dat fuga la Google sa citesc toata poezia. Nu ca n-as avea cartea in bilioteca, dar… as fi avut mult prea multe gesturi de facut pana sa ajung la ea… Citind-o astfel intreaga, m-am cufundat intr-o mare de intelesuri, m-am pierdut de fapt…

Cand te scurgi pe nisip la plaja,  esti golit de ganduri. Soarele si forfota marii iti acapareaza simturile fara sa te-ntrebe de vreo filozofie epocala… Si ce bine e sa zaci, cu numai respiratia-ti acordata la clipocitul valurilor si briza fermecata a marii!…

Insa omul, in nimicnicia lui,  nu socoate ca face parte din natura sau ca se manifesta intr-un anume plan divin. Uita ca… are un corp fizic si unul subtil… ca are lectii de invatat printre lacrimi… sperand mereu in mai bine… Si cu teama de imensitate, modeleaza mereu in jurul sau, trudeste, subjuga, verifica, lasa urme… precum pasii din nisipul umed, stersi intr-o clipita de apa marii…

 

De la Sarbatoare, in continuare


Am infruntat evenimentul teatral de ieri –  Ziua Limbii Romane, cu prima ei reprezentare in cadru de Festival – si indraznesc sa scriu doua vorbe… Stiu ca fara diacritice, cuvintele mele se razboiesc, negasindu-si locul, ca niste copii neastamparati de la scoala, inainte de a le intra profesorul in clasa. Dar sa arunce cu piatra cine este fara de pacat… 🙂

Caci ce ne-am face fara simtul ironiei care este si simtul limbii romane, dupa cum spunea aseara cu umor Th. Paleologu, primul invitat de pe scena. Am constatat ca si pe dumnealui il deranjeaza decat – ul nostru cel de toate zilele si degradarea limbii…  Tratate cu umor, lucrurile par sa nu mai devasteze intr-atat, insa intristator, ele raman inscrise in scoarta cerebrala sau internetica, bruindu-ne astfel ori de cate ori le confruntam… Generatiile, fie ele tinere sau maturate, au tot mai multa  nevoie de traducator.

Solutiile sunt sublime, dar… lipsesc cu desavarsire – au mai sunat in microfon, nu stiu exact daca prin vocea domnului Paleologu sau a stimabilului presedinte care l-a urmat, N. Manolescu. Mai-marele scriitorilor si-a dezvaluit, de asemenea cu umor fin, nedumerirea privind ineficienta de predare din scoli: – De ce , prin programele de guvernare, s-au redus orele de limba romana? Poate pentru ca, in cadrul candidatilor politici, greseala este necesara, ca ei sa fie pe intelesul tuturor, sa faca baie de mase si sa fie alesi… Si a mai citat din Toma Caragiu, sceneta cu apartamentul in care toate utilitatile erau in regula, numai bideul din baie… asa si asa…

Ceilalti invitati, cu decernarea Premiului de Literatura al Municipiului Brasov, si artistii care au recitat si cantat lucrari romanesti au adus pe scena un aer de inceput de stagiune… Si mie, dor de spectacole… bune…

Sfatul Tarii, cu regie, scenografie si actori excelenti, a fost o incursiune istorica referitoare la Unirea Basarabiei cu Romania din 1918… Pacat ca s-a desfasurat dupa pauza, cand atentia unora din cadrul extremelor de generatie s-a dovedit a le fi fost mult prea solicitata, indreptandu-i magic catre luminita exit-uala…

Dupa aplauzele de final, am citit in Romania Literara – primita cadou la standul de carti – Vis -ul lui Radu Cange:

Am visat ca,/ in maini framantam/ intunericul din mine./ 

Doamne, ce frig imi era.

…! Si mie-mi era, caci la poalele Tampei, orasul treptelor si fara lift,  nu ca si in capitala ( N.Manolescu) se lasa incet racoarea toamnei…

 

 

 

 

S.o.S de Sarbatoare


Azi se sarbatoreste Ziua Limbii Romane. E scris mare pe o panza ce umbreste fatada Teatrului Dramatic… Cel putin asa am vazut eu, acum cateva zile, bantuind aleile parcului sau piatra orasului si ridicandu-mi arar privirea de pe pliurile negre ale fustei… Oare mai stiu sa articulez cuvintele? Sa ma opresc din alunecarea spre Nimic si sa imbratisez cuvintele dulci, de comoara… de odinioara…

Intrarea e libera la Sfatul Tarii din seara asta… Oamenii se schimba, odata cu ei si imparatiile si bineinteles, graiul lor… De ce n-as putea iubi romgleza? De ce mi-ar zgaria urechile care-le lipsit de pe in tot mai multe guri de pronuntie acuzativa? Cine-as fi eu sa ma revolt?

Un graunte… de speranta… tot mai straluceste pe undeva, chiar daca si numai la ureche, intr-o neagra lacrima de onix…