Cu trenul…


 

Ce tara frumoasa avem!… pacat ca-i locuita! 😀 Ar spune gurile malitioase. Printre care, uneori, mai ca-mi vine sa ma numar si eu…

Cum sa pleci cu trenul la drum – unul lung de sapte ore – intr-un vagon comun? Cand am intrebat la ghiseu daca exista cusete, furnizoarea de informatii mi-a trimis o sageata de privire, de toata frumusetea: – numai noaptea se ataseaza vagoanele care au cusete. Deci, ziua stai picior peste picior, sau intr-unul, si admiri peisajul, ici- colo cu cate-o gradina împănușată.

Ásculti conversatiile pline de savoare si dragoste, gen: -Bunica, de ce s-a oprit trenul in tunel? – Da’ io stiu?… Eii, ma duc acuma sa-ntreb, c-alta treaba n-am!! Si n-avea… decat sa-si inghita cuvintele, mai bine, pufuletii si proteza cu care suiera pe post de locomotiva.

Sau inspiri tolerant,  atmosfera pregatitoare de  Eletric Castle pusa-n scena vagonului, de niste nerabdatori, tineri fumatori… In vremurile apuse, cand mergeam eu cu trenul regulat spre Cluj, se fuma ce-i drept. Dar fumul parca nu razbea chiar asa, vagonul fiind compartimentat altfel. Sau poate ca eu ma lasam purtata de altfel de emotii si ganduri venite la pachet…Acum ne revedeam. dupa noianul de ani spulberati intr-o clipita, colegi si profesori de la Liceul de Arta / Coregrafie… personaje insa in alt post viitor.

…Poate ca noi nu avem reguli suficient de bune, sau nu se iau in considerare, ori exista mereu alte prioritati sociale, de comportament. Sau mai degraba sunt eu cea pretentioasa si subiectiva, care acorda uneori, mai multa justete frumusetilor si conduitelor de peste granita…

Tot e bine ca nu m-a dus, catre frumusetea lacului Tarnita, trenul acela mirobolant tatuat in grafitti Hades, cu acoperirea aprope generala a geamurilor. Am avut norocul asta alte cateva dati, spre bazinul termal din Tusnad. Pana si controlorul iesit dintre navestisti, zambea cu ochii lunecand spre varful pantofilor sai si incercand sa stapaneasca usa zburatoare a toaletei…

Mereu si oriunde, omul sfinteste locul. Acolo, langa Cluj, intre Marisel, Gilau si Rusesti, oamenii sfintesc locul. Aerul e curat, iarba frumos cosita, casele improspatate si aliniate inspre Europa. Chiar daca, oamenii inca mai saluta romaneste pe ulita, orice trecator sau bicilist. 😀 Spre fericirea ei, a Miței-Biciclistei – masinile incetinesc la vederea unui drumet pe doua roti, fara sa-l acopere cu nouri de colb claxonat…

Avem, da, o tara frumoasa. Uneori e pacat de localnicii ei…

 

 

 

 

Reclame

”In cautarea fericirii”


O distinsa doamna de la cursul de Pilates mi-a trimis de curand un link/  articol despre generatia  millennials. Adica generatia celor cu varste cuprinse intre 18 si 34 de ani. Acestia considera,  spre deosebire de babalicii baby boomer – cei de dupa cel de-al doilea razboi mondial –  ca nu casa si casatoria sunt semnele principale ale maturitatii unui individ. Ci independenta financiara si luarea deciziilor prin care-si pot rezolva problemele.

Prin urmare libertatea si controlul asupra carierei si vietii lor sociale, sunt prioritare. Si evident ca in functie de acestea se pot regla si interesele si pasiunile. E intr-un fel firesc, sa tinda catre o anume fericire individuala. Internetul si retelele sale de socializare creeaza un set de manifestari specifice.

Numai daca ne gandim la selfie-urile prin care-si dezvaluie starile, actiunile, locurile, prezenta lor mai mult sau mai putin autentica, dorita sau fortata de imprejurari, statut etc… Imaginea sociala care se doreste creata, experientele memorabile care plaseaza individul in topul aprecierilor sociale si-i cresc stima de sine, competitia pentru vizualizari, like-uri, rating sau mai stiu eu ce feedback-uri se cer.  Nu o data am auzit spunandu-se: daca nu ai cont/profil pe net, nu existi…

Intamplator, azi, intr-un autobuz, mi-au intrat pe retina si timpan doi millenials cu doi copilasi. Cel mic din caruciorul sport, isi plangea prelung si incomod vocea de viitor tenor.  In timp ce Millenial-ul tata, sportiv si responsabil cu carutul, incerca sa-l linisteasca, fara succes, cu ciocolata.  Millenial –a mama trimitea zambind insufletita, mesaje de pe telefon. Fetita lor cu pletele de zana-n vant, se legana tinandu-si bratele pe bara alaturata scaunului.

Pana sa cobor, i-am ascultat sefului de trib Millenials, nedumeririle oarecum calme, adresate pe rand mamei:  -De ce-ai uitat iar cheia? Sirenei din carucior: –De ce nu-ti mai place ciocolata? Si Cosanzenei cataratoare: De ce ma lovesti cu picioarele? Un tablou de familie libera -mai mult sau mai putin reprezentativa – in care fiecare-si gaseste fericirea in functie de imaginatie si potential…

Poate ca baby boomerii, daca s-ar fi gasit prin apropiere, i-ar fi saltat putin prin observatii si indicatii de comportament. Sau cine stie cum sau daca mai reactioneaza in vreun fel? Nu m-as mira sa fie si ei cu mintea-n cele patru zari de internet, orbecaind dupa ortacii de epoca si preluand din apucaturile milenare. 🙂 Ma intreb ce fel de valori prioritare va avea societatea urmatoare, spre ce vor tinde copii din carucioarele de azi, ce vor FI ei, cand se vor face mari?

Doi cai putere


Dintotdeauna mi-au placut bicicleta si pedalatul. Cand am invatat sa merg pe doua roti, am avut o revelatie de-a dreptul. Aveam vreo opt ani si ma infingeam, rumena ca jarul, in mobilul prietenilor mei de joaca. Bineinteles, atunci cand ei, si mai rumeni, luau cate o pauza de alergat. Si dupa ce trotineta, depasita de timp si circulatie, nu mi-a mai fluturat coditele-n vant.

Tata insa, n-a catadicsit sa-mi cumpere bicicleta mult ravnita, decat atunci cand mi-am iscalit identitatea pe pagina de buletin si-n evidenta populatiei. 🙂 Ca sa stie lumea a cui esti, daca ti se intampla ceva… Stia ca nu m-as fi multumit c-o plimbarica de pe un trotuar pe altul. Si nici sa-mi supar profesorii de balet, n-ar fi vrut. Ei, propovaduind sus si tare ca ni se deformeaza musculatura, si lebedele vor fi gaste sau rate macanite pe lac 😀

Intrucat nu mi s-a intamplat vreodata ceva alarmant, calaream incantata si teapana la ghidon, al meu Pegas rosu cu cauciucuri albe. Zburam pana-n centru si inapoi pe strada mea, in cate-o jumatate de ora. Autobuzele nu ma speriau deloc, imi erau chiar prietenoase.

Am mai pedalat de atunci, cu mici sau mari intermitente si cu echipamentul de rigoare, tot mai complex. Am ajuns pana la geaca impermeabila, pe care insa nu am folosit-o decat de doua ori. Si nici atunci n-au ajuns sa ma inunde stropii din furtuna. Cine credeti c-a intrat in sensul giratoriu, pe doi cai juma’ putere, cu casca si ochelari aerodinamici? Surprinzator de eficienti, de altfel, inlocuind cu succes stergatoarele de parbriz…  Numai girofarul imi mai lipsea 😀 dar si pe-acela, mi-a promis un prieten, ca mi-l va fixa pe acoperis…

Si nu mi-ar strica niste genunchiere impermeabile sau chiar colaci gonflabili, pentru baltile care se aduna de pe langa trotuar, in sarmana pista biciclistilor. Cand nu ploua, se mai pot vedea gropile si canalele, cu finisajele de asfalt care-ti aranjeaza creierii la gat, in colier de ganduri frumoase… Si se mai pot ocoli, daca nu e vreun bolid-zeu in spatele tau, care sa-ti arate calea adevarului si a vietii, fulgerand in claxon…

Dar cand ploua, ele, dragele, se ascund in lucitoare prelungiri rutiere, inhatandu-te cat ai zice peste…

De-asta iubesc eu turul de oras organizat o data pe luna, de fiecare data in ultima ei vineri.  Magica si feerica zi de masa critica.  Ca macar atunci se intampla sa ne fie pedalatul lin, inspre mijlocul strazii, unde benzile nuntesc fericite, nu baltesc razbunatoare. Iar balaurii de transport isi inghit cuminti flacarile la intersectia giratorie, asteptandu-si randul de acces.

Si de-asta iubesc soarele si vremea buna… de pana mai ieri, caci de azi s-a schimbat. Era si cazul, n-a mai plouat de mult 🙂 …

 

 

 

 

Relaxare ”micelara”


Pentru ca seara eram ocupati, am mers la un cinema-mall, la pranz. Mall-ul vuia de lume, terasele pline, fast-food-urile asijderea. Locurile de joaca pentru copii, practice si interesante – din prisma unui adult venit sa se relaxeze intre cumparaturi. Noi ne-am relaxat inainte 😀

Am intrat la film – fiindca ne place din cand in cand rontaiala popcornista si ochii bulbucati la ecranul cu sunet Dolby. N-am avut in meniu o comedie usoara, de vara umoristica, ci un film de actiune… Pe care cele cinci persoane din sala cu noi sapte, l-am savurat in liniste pana la cascat, si cazut capul pe spatar.

La iesire, am ripostat cu privirea unei voci, care se intreba cand o sa intelegem noi, femeile, ca nu putem fi barbati, si mai ales gangsteri? 🙂 Ca n-am putea avea acel sange rece de planuit si aplicat evenimentele underground.  Si parca n-au niciun haz replicile si giumbuslucurile interlope cu nuri de sanziene sau razbunarile de pe marginea dragostei… ma rog, parerile si interpretarile pot fi impartite 🙂

Adevarul este ca n-am vazut femei chirurgi, poate tocmai pentru acel sange reptilian, mai subtire. Si da, Clooney si Brad Pitt cu stafful nr. 11 erau mai convingatori si carismatici in valtoarea faradelegii. Cat despre dragostea razbunatoare, si mie imi pare adunata intr-un coc supra etajat, cu baza in alopecie de tractiune. N-or fi ele femeile, cosanzene idilice, toate sau tot timpul, dar nici asa ghionoaie… Si parca nici barbatii.

Insa mie mi-au placut rochiile de la gala, absolut superbe. Si actritele,excelente, experimentate, updatate la cerintele imagistice … De gustibus non disputandum est… Si daca tot se intampla sa disputeze mai poate veni in ajutor un  Anger Management  in mod aleatoriu pe ecranul mic, alaturi de un canal cu meci de fotbal intensiv. 🙂 Life is beautiful!

Cu susul in jos


fashion-unisex-e1530345972985.jpg

Photo Facebook

In orasul meu, vara a venit inaintea primaverii, prin aprilie. Cu mult inainte de muncitorescul 1 Mai, iarba cruda incepea sa ingalbeneasca si pamantul sa cheleasca. Stranie suferinta! Chiar si pentru gratarul de la iarba verde si pensionarele iubarete de soare si bronz negroid.

Acum in iunie, s-ar zice ca e vara calendaristica, dar vantul infurtunat si rece,  ploile gri – prelungi, norii grosi si artagosi, prevestesc mai degraba ultima zi de toamna si prima noapte de inghet. 😀

Cu natura nu te poti ratoi. N-ai cum sa-i faci reclamatii, n-ai cui – ca sa-si corecteze tunetele HD si electricitatea fulguranta. Iti pui plapuma deasupra capului, sau dupa caz, umbrela deasupra coafurii si ghetele gumate pe calcaie, si-ti vezi frumos de starile si activitatile tale. Rasfoiesti o carte, frunzaresti internetul…

Chiar daca ti se pare ca totul e cu sus-ul in jos sau cu jos-ul inspre inaltimi, e greu sa definesti normalitatea. Ce iaște normal, draga hooman? Tot ceea ce-ti seamana si-ti aduce confort in prezentul planetar? Si ce-i daca ninge-n august sau viitorul se arata prea indepartat si futurist?

Asta e! Lasi imaginatia sa-ti curga si tie siroaie – ca doar n-o fi perpetuum mobile, se opreste ea pe undeva – si te adaptezi. Incerci sa intelegi ca daca nu lacrimezi, nu-ti ia oxigenul de la gura, nu-ti blocheaza tastatura sau accesul la relaș, e de bine. E in cu deosebi normal si natural 🙂 …

Acceptarea noului si a lucrurilor diferite de schemele noastre mentale, e grea, dar nu imposibila. Si, mai devreme sau mai tarziu, tot evoluam…

 

 

Nimicuri


…Si ce-i dac-afara ploua? Nimic rau: cresc plantele si granarul tarii, se purifica era si atmosfera, se ineaca pietrele… Altfel gandit, se pot lua lamaile cazute din cer si se pot stoarce pana iese limonada. Ori se strang visinile scuturate-n iarba, pentru dulceata clatitara. 😀 Sau ciresele amare…

Omul are multe abilitati de supravietuire. Si clisee, evident. Nimic nu e inedit sub soare, nimeni n-a descoperit mersul pe jos; il avem in ADN asemeni dansului… o secunda, asta e deja alt cliseu pentru alte nimicuri ce se vor insirate…

Dar toate au rostul lor. Si nimicurile si cliseele. Fiindca ne împământeáză, nu ne lasa s-o luam agale si prea departe de conditia umana, ca sa nu ne confundam, elegant, cu divinitatea… In plus – si de ce nu? – intaresc spiritul comunitar: suntem multi care gandim la fel, simtim, actionam ca atare, si – ce-i mai important – nu suntem singuri…

Caci singuratatea ne cam ustura, taindu-ne din elanul afirmarii… Din ce ni s-ar mai hrani orgoliul, daca nu din aprecierea si confirmarea celorlalti, din stradania noastra de sincronizare cu ei?

Internetul, in schimb, ni-l poate creste cat vrem noi. Strangem like-urile ca pe visine, aratand prin imagini seva dragostei noastre, sau limonada ei. Altfel, de ce si-ar posta in profilul contului ei personal, o X -a in toata firea, poza sa cu X+Y, radiosi de viata fericita? Cand in realitate e mai mult singura,  maiastra glastra in fereastra, cu ochii – margaritare lunecoase – dupa Y.

Poate chiar din nevoia de iubire si aprobare. Asa cum tot din dragoste si nevoia de a umple golul launtric, o alta Zeta are la profil, imaginea cu cea mai mare realizare a vietii ei: bebele…care acum are barba si ochelari…

Da, trece timpul – si copiii ar putea fi cele mai bune demonstratii pentru asta – ploua, iese soarele, iar ploua, iar rasare… Esential si vital e ceea ce pastram in interiorul nostru, ceea ce ne ramane dupa soare si ne tine cald sub ploaie. Ca o flacara de veghe, pe care nimeni din afara noastra n-o poate micsora sau creste. Doar noi.

 

 

 

 

…la oile noastre


Ma intreb daca cineva-si mai completeaza blogul cu asemenea intermitente ca mine. Cum scriu eu.!? 😀

O ora intreaga mi-am stors creierii cu toate variantele de parola, stocate prin firidele lor! Am avut insa noroc, ca s-au deschis cerurile si, ca printr-o minune a Sanzienelor care tocmai si-au jucat iile si fotele prin piete, am gasit cheia. Si-am intrat, scartaind balamalele …

– Cum, de ce, cu ce ocazie?  – m-au saltat trei valuri de draci…Sunt eu imblanita, ratacita oaie, ce cauta istoriile intru repetitie? Carpatina mioritica, ovis aries!  Nonrumegatoare insa de acest fenomen, nici in ruptul urechilor sale blegi…

Nu pot sa-mi explic, de ce uneori ma trage ata sa-mi astern astfel ideile, iar alteori, nici de departe nu vad ecranul. Sa-mi fie cu iertare si milostivenie! 🙂

Daca ma ghidez dupa lucrul potrivit, facut la timpul sau locul potrivit, intru si mai mult in ceata. Cum sa simti potrivit? Sau de unde stim ca gandurile noastre ne sincronizeaza corect cu realitatea? Stii doar dupa ce se consuma ea, si eventual, te vezi cu capul zdrelit de peretii contrelor.

Cine-ar vrea sa repete cazatura? Si totusi se intampla, asemeni rozatoarei albe si pufoase de laborator, sa nu optam pentru alta cale. Cu tot bagajul teoretic si experimental, nu ajungem la potriveala fericita.

O voce bufnitata mi-ar sopti aici, ca asteptarile sunt, de fapt, cele care te deviaza. Caci sa traiesti viata asa cum e ea, acceptand ordinea divina si luand evenimentele la rand, ar fi cel mai bun lucru pe care-l poti face. Dar asteptarile nu inseamna pe undeva, visele tale, telurile spre mai bine? Iar fara vise, targeturi, luminite sau explozii de  artificii, omul poate trai?

Important e ca suntem…

 

 

Zambet


– Draga mea, in tinerete aveam zile cand se intampla sa arat si rau. Acum, am zile cand se intampla sa arat si bine 🙂 … Vorbeau ele, intre ele, patru cucoane prietene, aidoma celor din Sex and the City…

Erau in strada, la finele concertului Filarmonicii BV. Dupa ce au epuizat subiectul Ceaikovski, interpretat in transa de Jie Yuan in carne si oase. Concert care mi-a rasunat in suflet pana tarziu in noapte…

Sunt grozavi oamenii cu simtul umorului, care stiu sa-l manuiasca inspre depasirea piedicilor si a momentelor de disconfort. Momente care, Slava Domnului, sunt intretesute in viata noastra din doua in doua molecule de oxigen si patru de hidrogen sarat… 🙂

L-ai vazut draga, pe chinezul asta maruntel – Doamne, da’ ce talent! – cum si-a carat singur nu’s’ce capac de claviatura?… Intr-adevar, la intrarea in scena a artistilor, pianul avea pe clape un capac prelung, de protectie. Pe care presupun ca l-or fi uitat organizatorii – carausi de instrumente – la transportarea lui.

Pianistul insa, nu s-a suparat 🙂 … L-a luat nonsalant sub brat si l-a dus in culise, salutand publicul cu celalalt brat, in aplauzele lui zambitoare, pline de admiratie si respect. Intrase din dreapta si fusese astfel nevoit sa iasa-n stanga scenei. Aparitie de numai treizeci de secunde, ce i-a demonstrat spiritul sau de improvizatie, bunul simt si umorul cu care a transformat un moment penibil – nu vreau sa spun tipic romanesc – intr-unul de buna dispozitie… S-a asezat apoi la pian si a cantat dumnezeieste…

-Draga mea, alege: ori esti grasa, neridata, ori slaba dar sifonata! 🙂 … Nu mai stiu ce-a ales cucoana, ca le-am depasit si m-am lasat in voia gandurilor si ecourilor muzicale. Pot spune ce aleg eu: sa ma inconjor cat mai mult cu bucurii de oameni – de-a lungul si latul patinoarului vietii mele. Alaturi de care sa plutesc in esente muzicale, fara sa ma-ntreb de-ale materialitatii. Impletind gandurile si colorandu-le in stari de bine…

De vorba cu timpul


Când timpul lucrează in defavoarea ta… Pur si simplu îl lasi sa-si faca de cap… El e oricum nascocirea omului… Pana când, de undeva din interiorul tau, va fi venind un licăr de speranta, cu miros nou de viață…

Lângă magnolia mea dragă se așezase o bătrînică bățoasa cu ochelari mari, fumurii, numai buni de paravan pentru moțăiala de la amiază… Petale catifelate de magnolie curgeau pe bancă alaturi de mine…si gânduri..

Unde iti zboara mintea atunci cand nu te mai alearga orele de lucru? Ce beatitudine a  vârstei iti inunda sufletul?

Citeam mai demult despre fericirea autentica, acea stare de armonie interioară, acea satisfactie care-ti umple clipele după un anume proces al muncii sau după mai multe etape de activitate si efort. Fiecare schema stabilită dinainte si infaptuita pune creierul in in functia de secretă tot felul substanțe dătătoare de speranțe si bucurii… Sau de narcotice 🙂

 

Spring again


E adevarat ca ne influentam unii pe ceilalti, mai mult sau mai putin constient. Fiecare intamplare din viata noastra, fiecare rand citit sau interactiune cu celalalt isi lasa amprenta pe harta noastra neurala. Ceea ce este minunat,as crede, pentru ca suntem intr-o continua devenire.

Iar urmele sunt diferite. Unele abia de se simt – ca zapada de mai deunazi, care asa cum a venit peste noapte, asa a si plecat. Iar altele sapa adanc in mintea noastra… Indeosebi frustrari, nascute din neputinta noastra de a ne gestiona corect emotiile negative.

Corect, nu cred ca inseamna sa le dai o interpretare ireala, facandu-le pozitive. O iubire pierduta, un esec, o carenta la un moment dat, raman in continuare pricinile de suferinta din trecut. Insa e bine sa ramana acolo, cele de la vremea respectiva…

Ma gandesc acum, ca daca ar fi sa reiau sirul experientelor din trecut, cu siguranta ca as proceda la fel, tinand cont de acelasi concurs de imprejurari. Chiar daca nu mi-am atins visele in totalitate… Fac un scurt bilant si accept ceea ce sunt. Ce altceva as putea face? Si merg mai departe…

Las primavara sa incolteasca in sufletul meu noi stari de spirit. Care sa ma poarte mai bine, mai departe… Da, suntem suma experientelor traite. Insa astazi, acum, ne revin alte carti de joc cu care putem continua, intr-o maniera benefica, noua.